Într-un editorial mai vechi, la redactare, am ratat o „poantă” finală (nu Ponta), cu scrierea cuvântului noştri la fel ca a cuvântului albaştri, care, zicea lingvistul lui Alex. Ştefănescu, nu se scrie cu un “i”, nici măcar cu doi “i”, ci cu trei “i”! Ideea poantei e ca în bancul ăla cu cel care, băgat, pe şleau (cu subiect şi predicat, cum zic politicienii) în „mă-sa” zice cu seninătate că n-a înţeles aluzia, iar în editorial „aluzia” era despre vorbirea şi cunoaşterea limbii române. De multă vreme şi până în zilele de azi am constatat că la noi, unu, chiar cunosc limba română politicienii noştri, dar, din interese politice, nu o vorbesc corect nici măcar pe cea, multă-puţină, folosind ori limba de lemn, ori păsăreasca, pentru ca nimeni să nu mai înţeleagă nimic, şi, doi, când sunt în exerciţiul funcţiunii, nu ştiu nici pic de aritmetică, altfel de unde dracu’ scot ei cifrele alea care arată cât de bine o ducem şi o s-o mai ducem după ce ne dau cu o mână şi ne iau cu două, chiar şi pielea de pe noi, pe un nou principiu: să luăm de la săraci şi să dăm la bogaţi, săracii de ei, Mircea Snegur (primul preşedinte al Republicii Moldova, fratele moldovean, acum rus) zicea să ne ţinem de neamuri, dorinţă utopică, fiindcă neamul nostru cel românesc, prin reprezentanţii lui, se ţine de bancuri (cred că doar la noi există noţiunea „banc”). Ultimul „banc politic” este că am pierdut din nou Moldova, cred, definitiv, prin nepăsare crasă, mai deunăzi, așa că nimeni nu mai suflă o vorbă. „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…” e „testamentul lui Ştefan cel Mare”. Dar nu fu să fie! Trebuie ştiut că mesajul lui Ştefan este o clasică invenţie cărturărească, adică o utopie, începută de Grigore Ureche (cronicarul-boier instruit, deţinând funcţii politice importante) şi desăvârşită de Barbu Ştefănescu-Delavrancea (scriitor cu vocaţia perceperii evenimentelor politice şi culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora care, lansat în politică, ajunge primar al capitalei). Însă aceste utopii ale neamului care „de la Râm se trage”, vorba aceluiaşi mare cronicar, sunt preluate de comunişti (de ieri şi de azi) doar spre proprie folosinţă întru activitatea politică.
Comitetul de Stat al Planificării (CSP), înfiinţat prin Decretul 738/1969, era organul central al administraţiei de stat, care asigura înfăptuirea unitară a politicii partidului şi statului în domeniul planificării economico-sociale. CSP coordona activitatea de planificare a economiei naţionale, precum şi echilibrul material, financiar, valutar şi monetar al planului de stat. Partea interesantă este că, între ’69 şi ’89, prin acest CSP s-a reuşit aducerea civilizaţiei în România şi realizarea unor obiective economice măreţe, nu dau exemple, că se ştiu. Împânzite de comunişti şi urmaşi ai acestora, partidele, în special PSD, au preluat CSP-ul comunist spre a schimba destinul României, dar îl folosesc în politică (de văzut „lovitura de stat paralel” de anul trecut), nu în economie, unde ar fi posibile ceva – ceva „succesuri”, prin manipularea realităţii, specifică vechiului sistem. Vrem – nu vrem, trebuie să recunoaştem că ne-am lepădat de comunism, dar nu de comunişti şi de metehnele/apucăturile lor. Ultima întâmplare, de data asta din fotbal, e destul de lămuritoare în privinţa continuităţii comunismului în România de la începuturi până în zilele noastre şi ale urmaşilor. Parafrazându-l pe Ştefan cel Mare, să ţinem minte cuvintele lui Traian Băsescu, care ne-a fost preşedinte atâţia ani, adresate lui Adrian Năstase: „Ce păcat de poporul ăsta că trebuie să aleagă între doi comunişti!”. Ce să facem dacă n-avem altceva, alegem din ce avem, căci comunismul, la noi, se pare, nu e din import… căci, vorba lui Dumitru Dragomir, vestitul preşedinte din fotbalul din comunism şi postcomunism: ,,Aş fi foarte prost diplomat să mă apuc acum să vorbesc urât despre domnul Ponta sau Dragnea. Îi felicit pentru cum au lucrat. (…) din cei unsprezece, au fost şase curve”.
Lăchioasa, nevasta lui Lache al lui Dinu lu Stan Tănase, a fost străbunica mea dinspre mamă şi a trăit vreo sută şi ceva de ani, murind cam prin 58-59, când eu eram prin clasa întâia. Ce legătură e între ea, politicieni şi istorie? Păi este. Că (scuze) când mă duceam cu mama pe la ea s-o mai vedem, în timp ce punea în mijlocul camerei masa cu trei picioare, apoi scăunelele, tot cu trei picioare, pe masă castroanele cu saramura de pui, şi pe cârpător mămăliga fierbinte, tot vorbea de Napoleon, îl pomenea, mai rar pe Ţar, al Rusiei, bineînţeles, şi eu făceam ochii mari, cât cepele, la istoria spusă, de parcă o vedeam. Mai tarziu am înteles că bunicul ei a participat la acea istorie cu Napoleon, Ţarul Rusiei şi Sultanul Turciei, perioada în care cele 27 de zile care au despărţit Pacea de la Bucureşti de invazia lui Napoleon i-au fost fatale Basarabiei, ca parte a României. E uimitoare existenţa în sufletul şi în vocabularul ei de analfabetă a acelui timp, a acelor momente de istorie, tragice dar adevărate şi, mă-ntrebam, cum ajungea domne istoria la oameni, atunci? Acum ştiu cum, trăind-o. Apoi, până să moară, zăcând la pat, se văita mereu şi tot spunea că o doare „şaua, de la colectiv”. Fiindcă urechile noastre nu puneau virgula după „şaua”, nu-nţelegeam nimic, dar, mai târziu, am înţeles. O durea spatele, şaua, şalele, de cât muncise la colectiv, atunci fusese colectivizarea, o altă problemă-lecţie de istorie a acestui pământ românesc, asemeni Basarabiei, alt pământ românesc, ambele pământuri ajungând, ciudată istorie, pe mâna ruşilor (colectivizarea a fost pe model rusesc). Lăchioasa, străbunica dinspre mama, m-a învățat deci, istorie şi limba română.
Aşadar, străbunica mea a trăit pe viu două momente istorice. Politicienii noştri de vârf, mulţi din ei „profesori” (vezi Crin Antonescu, fost profesor de istorie) ai României, ar avea posibilitatea să facă istorie şi să intre în istorie, dacă şi-ar pune pe agenda politică aceste două dureroase, dar vitale, subiecte ale pământului românesc, Moldova şi Agricultura. Dar, pot ei să renunţe la agenda de-acum, încărcată de nimicuri imediate, pentru ISTORIE? După cum se poartă în ţară şi în Europa (istoria noastră s-a scris în Europa), n-avem speranţe. Poate e timpul să observe că UE şi NATO ne sprijină, ca principal element de stabilitate în zonă şi ca ţară destul de mare. Cu ajutorul lor, am putea face Rusia să zică OK cu Basarabia. Rusia ar face pasul dintr-un interes al ei, mai ales că, atunci când a luat-o, tot la un schimb de interese a făcut-o. Iar Republica Moldova/Basarabia, e uşor de convins că fără România nu se poate apropia de Vest, adică de fonduri şi de investitori. Viitorul ar arăta frumos dacă ne-ar păsa de el.
