Aflu de la câțiva prieteni, că luni, 20 mai 2019, Cornel Basarabescu, roşieşan (aşa s-o zice născuților în Roșiorii de Vede?), lansează, cred că la Bucureşti, ba nu, la Roşiorii de Vede, două cărţi: Când Pământul a căzut din Cer (proză) şi Întoarcerea lui Don Quijote (poezie), aceasta apărută la Editura Aius din Craiova, unde am şi eu o carte pentru care se tot aşteaptă BT-ul. Dar n-am timp de aşa ceva că, de, sunt, zi de zi, „scriitor la ziar” despre politică şi despre cultură. Lăsând la o parte divagaţiile, e normal şi firesc să scriu cu oarece reţinere despre un scriitor pe care nu-l cunosc şi, tot cu reţinere, doar despre cele două cărţi mai sus pomenite, care mi-au ajuns în mână tot „din vina” unui prieten, că nu sunt eu cel mai în măsură a o face.
Despre Cornel Basarabescu, pot spune sigur că: s-a născut pe 2 septembrie 1948, în Ulmeni, Teleorman, la câţiva paşi de Roșiorii de Vede unde, unele neamuri ale mele au avut funcţii de vază într-o vreme. A debutat cu versuri în primul an de studenţie în revista „Amfiteatru”, apoi, de-a lungul timpului, a publicat poezii în: „Universitas”, „Teleormanul”, „Tribuna Teleormanului”, „Drum”, „Placebo”, „Meandre”, „Caligraf”, „Argeş”, „Ramuri”, „Familia”, „Calende”, „Olt press”, articole pe diverse teme în „Teleormanul liber”, „Caligraf”, „Mara”, „Tribuna învăţământului”. I-au apărut volumele: „Învăţaţi să apuneţi fără profesor”, 1996, „Mic dicţionar al securităţii eului”, 2000, „Oglinzi în fântânile sinelui”, 2005 şi „De la Casterbridge la Siliştea-Gumeşti, Ipostaze ale primarilor ca personaje literare”, 2014. Este coautor al volumului „Limba şi literatura română, Teste pentru examenul de bacalaureat”, 2002, şi este prezent în antologia literară „Pagini despre bibliotecă”, 2002. A publicat poezii în antologiile: „Zodia harfei”, 1995, „Paisprezece poeţi din sud”, 2001, „Rodul câmpiei”, 2009, şi „Lira lui Orfeu”, 2013. Publică proză scurtă în antologia „Festin cu reverii nobiliare”, 1999 şi povestirea SF, „Sosia universului (nostru)” în revista „Caligraf”, precum şi volumul de versuri „Timpul trece numai pe trecere de pietoni”, „Iar o luăm de la capăt”, 2015, „Despre revolta lui Iov” şi alte eseuri, „Viaţa ca o lectură pe diagonală”, „Moartea vine pe furiş. Anatomia unui ghinion cu consecinţe tragice”, 2018, „Când Pamântul a căzut din Cer”, 2019.
Este „filolog”, ca şi mine şi, la „specia” asta, „Când timpul, sus, a început să cânte/ Au început să cadă frunzele din soare pe pământ…”, se mai nasc şi scriitori.
„Când Pământul a căzut din Cer” este o ,,proză a fantasticului personal”, ca să zic aşa, ceva între S.F.-ul lui Mircea-Liviu Goga şi Eseurile Istorice ale lui M. M., doi poeţi olteni din stirpea celor care nu „chinuiesc cuvintele” sau, mai degrabă, o aplecare eliadescă precaută spre analele timpului ca spaţiu, un fel de încercare de abordare a realului prin prisma nefirescului, care e o pendulare între fantasticul real şi fantasticul ireal/extraterestru, temă obsedant istorică, mai ceva decât unele obsedante decenii. E, cartea despre care vorbim, o introspecţie a zonei de cunoaştere în timp a sinelui şi a evoluţiei lui, un fel de analiză „în oglindă” a căderii Pământului în Cer, fie ea, căderea, şi în vis. E cartea unui ludic stăpân pe spaţiul dintre somn şi vise, în care recunoaştem poetul ca fiinţă a Universului de dincolo de Cer sau de sub Pământ, spațiu unde încă hălăduieşte imaginea unui spirit creaţionist. Autorul pare să vrea, în mod personal, eseistic, un fel de explicare a Haosului din vastitatea Spaţiului şi imensitatea Timpului, oscilând între a crede în idei ori în fiinţe, de vreme ce realul e o formă precară a irealului, iar Omul, crucificat într-o crasă nepăsare identitară, nu întreprinde nici măcar minima misiune arheologică de a se descoperi în Istoria sinelui. E o carte care, citită într-o stare corectă, ne pune pe gânduri.
„Întoarcerea lui Don Quijote”, apărută anul acesta la Editura Aius Printed, în colecţia Poesii, coordonată de Maria Dinu, redactor Petrişor Militaru, este o re/scriere „în oglindă”, poetică, de data aceasta, a ideilor din care îşi trage seva proza poetului. Aş putea să spun că ne oferă o carte de prozo-poeme dacă n-ar fi, în mare, o carte de căutare a sensurilor şi a deslușirii unor noţiuni abstracte ale existenței: Timp, Fiinţă, Destin, Viaţă, „Şi mai ales cuvintele/ Cu care vâsleşte pe marea sinelui ca să ajungă/ Teafăr, adică optimist,/ La celălalt examen/”, să vadă ,,Cum pietrele Istoriei crapă de ger”, şi care-şi transformă sentimentele în idei existenţialiste care-l bântuie între Geneză şi Genetică, adică între creaţionism, evoluţionism şi Zeii proprii.
,,Din gânduri şi din iluzii/ Cu care se îmbracă pe timp de noapte,/ Întors din marile lui depărtări,/…/ Ca să se strecoare printre degetele lui Dumnezeu”. Revenind cu picioarele (metrice) pe pământ (coborârea în real), poetul se întreabă undeva, pe la paginile 19 şi 29, ,,de ce nu mai are trecere poezia” ori ,,mai este loc pentru poezie pe pamânt?”, şi-n cartea asta, „Întoarcerea lui Don Quijote” aflăm, vag, că se poate „să creşti printre cuvinte căzute din cer”, pe care le folosesc poeţii, despre care se spune că sunt aleşii îngerilor, atinşi cu o aripă de înger, uneori cu amândouă, ori ai ursitoarelor ce stau la geamul unde vin pe lume pruncii neamurilor, că sunt o specie pe cale de dispariţie, şi că, în îngereala lor universală, îngerii (care n-au puţă vorba unui clasic), nu ştim cum, au creat doi monştri, poetul şi poezia. În zilele noastre, nemaisuferind de îngereală, poeţii se ocupă cu chinuirea cuvintelor, tot visând să le transforme în poezie. Dar poetul şi poezia sunt de genuri diferite şi e o(e)roare să încerci să te apropii de umbra poeziei chinuind cuvintele. Căci poezia se naşte şi trăieşte din insomnia perpetuă a sufletului! ,,E trist când pleci din tine și n-ajungi nicăieri”… „Ce anotimp e și singurătatea/ Tăcând, te pierzi în parg într-o oglindă…/”, „Tu, viaţă, dă-mă afară din oglindă…/”, mai zice poetul, „Umblând prin toată viaţa ca prin casă”, gândind, cu luciditate, fără s-o spună însă, cum şi pe unde va umbla toată moartea, ca o altă stare a existenţei în real, un fel de „somn în nesomn” în „jocul de-a nimicul” (eminescianul „nemic”?), pentru că „niciun niciunde nu e fără rost”, iar „Întoarcerea lui Don Qujote” e, de fapt, o reîntoarcere a sinelui spre sine în căutarea rostului existenţei, ca ,,umbră a unei umbre” în Timpul şi Spaţiul de a căror vastitate care ne temem, nu într-atât însă, încât să nu le reevaluăm.
