„Eu cred că nu ar trebui să existe legi, ci numai cele 10 porunci.” – N. Păun – căci, ,,Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal rațional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.” – P. Tuţea.
În volumul meu de debut (Golful luminii), am un poem care se cheamă „Despre starea frunzei de plop”. M-a inspirat în scrierea acelui text o romantică plimbare pe malul Dunării străjuită de plopi împreună cu o la fel de romantică blondă, dar timpul meu a reţinut de atunci „frunza ce se zbate, vântul când nu bate”. Starea frunzei de plop este ambiguitate, nelinişte. Dacă vântul nu bate, de ce tremură frunza, de ce se zbate? De teama toamnei ce-o să vină, sau de emoţia existenţei? Şi dacă tremură de ce mai şi murmură? Aţi ascultat vreodată sunetul murmurat al frunzei de plop? Eu îl asemui cu sunetul sufletului poporului român, cel necăjit de-o istorie întreagă de vremelnicele puteri fără de Dumnezeu şi Fără de Lege. Dar putem vorbi de existenţa vreunei legături între Dumnezeu şi Lege? Sau este vorba de două chestiuni complet separate? Sensul noţiunii de lege cuprinde tot ceea se referă la elaborarea, adoptarea şi aplicarea normelor legale în activitatea de judecată. Manifestarea cea mai pregnantă a religiei în domeniul activităţii de judecată este probabil cea asupra conştiinţei participanţilor. La audierea martorilor în justiție se face referire în mod direct la conştiinţa religioasă a acestora, la depunerea jurământului înainte de audiere și, cu mâna pe Biblie, se rostește „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, un fel de „În numele Legii, hotărăşte…!”.
O mare perioadă de timp din istoria omenirii a existat o strânsă legătură între religie şi justiţie. Dreptatea avea o zeiţă proprie, iar cei care împărţeau dreptatea, au avut, de-a lungul timpului, şi atribuţii sacerdotale. Ei erau învestiţi de divinitate cu această misiune, iar semnele vizibile care atestau învestitura se materializau de regulă în veşminte speciale, care au stat probabil la originea robelor pe care magistraţii le poartă în prezent. Primele legi conţineau, întâi, normele religioase şi, în al doilea rând, normele de convieţuire socială. „Tablele Legii”, primite de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai, conţin, mai întâi, acele porunci referitoare la cinstirea lui Dumnezeu şi apoi celebrele precepte „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu depui mărturie mincinoasă”… În conştiinţa omenirii a rămas, însă, inevitabilitatea unei judecăţi divine, care va avea loc la sfârşitul veacurilor, asupra viilor şi morţilor (Judecata de Apoi), în funcţie de faptele bune sau rele ale fiecăruia. Pe teritoriul ţării noastre, primul legiuitor al geţilor a fost Zamolxis, care a deţinut funcţia de mare preot şi a fost venerat ca zeu al geto-dacilor. Apoi, în limbajul vechi românesc avem sintagmele „legea creştinească”, „legea strămoşească”… Legea este făcută pentru a reglementa diferite relaţii dintre oameni dar nu poate funcționa în afara conștiinței și a ideii de Dumnezeu a omului care împarte legea. Acum, se pare, Legea a luat-o razna, devenind Fărădelege. Ce să vorbești și ce să taci!
