Pe marginea unui volum de versuri, „Sensuri şi coduri”, apărut în 2002, Fănuş Neagu titra, între altele: „Un poet de stil imnic, cu un timbru grav al vocii, dar şi cu adevărate cavalcade de imagini, fastuoase în strălucirea lor cromatică sau sonoră, desfăşurându-se în şiruri ample şi într-o cadenţă bine strunită, chiar când verbul e liber şi inspiraţia febrilă sau ceţoasă, Emil Lăzărescu, „mângâiat de un bun zodiac literar”, stăpâneşte admirabil arta miniaturilor simbolice prinse-n ramele naturii şi în cele ale umanizării raporturilor dintre om şi natură, o natură epurată de neguri şi înfăşurată în extracte lirice împărţite între descripţie şi meditaţie, în tablouri însoţite de o mică legendă, de un tâlc, în genere absorbit sau deschis, rareori expus didactic. Poezia sa e o probă limpede a intemperanţei verbale ca o cucerire preţioasă; ea corespunde cu necesitate unei concentraţii lăuntrice, rezultatul fiind un spor de demnitate, de gravitate a tonului, a atitudinii de descoperire, nu obsesiv amânate, ci prin varii dimensiuni, mereu motivate, a existenţei umane.”
Pe ultima copertă a cărţii ,,Cancelaria din ierburi”, Marin Sorescu scrie: „Consecvent şi loial, timp de peste două decenii, uneia dintre cele mai grele profesii ale lumii, cea de ziarist, Emil Lăzărescu (cunoscut bine pe meleaguri oltene şi nu numai) îşi face tot mai simţită intrarea în universul (măgulitor dar şi aspru) al literelor şi ca poet, hrănindu-se hulpav cu seva locurilor pe care le cântă. Poezia lui vine de demult şi de departe, …”
Venit de pe meleagurile Vâlcii, Emil Lăzărescu s-a născut în ziua de 28 martie 1946, în comuna Roşiile, într-o familie de oameni simpli, cu rădăcini adânci în vechimea acestor locuri, încărcate de tradiţii şi obiceiuri, dar şi cu mituri de o curiozitate aparte, din câte vedem în opera sa, dar si cu unele „picanterii” unicat, începând cu Dealul Mare, poate unul dintre cele mai înalte dealuri înconjurate de lanţul de munţi, dinspre direcţia Cozia, unde bătrânul Olt îşi duelează valurile, parcă uşor potolite de zidul Mănăstirii. Dealul Mare, denumit şi dealul celor o mie de tei, pe care, susţine scriitorul si jurnalistul, i-a şi numărat, împreună cu verişorul său, într-o zi de sfârşit de mai, când făloşii arbori îşi revărsau către satul numit Păsărei, aroma florilor, puternică. A urmat gimnaziala în comună, apoi Şcoala Profesională de Mecanici din Balş, a debutat, relativ devreme, în presa scrisă şi literară, cu infomaţii, reportaje şi poezii, în ziarele „Înainte” şi „Munca”, precum şi în revista „Albina”, unde se publica nu deloc uşor în acele vremuri. După liceul frecventat la seral, a urmat Facultatea de Jurnalistică, pe care a absolvit-o în 1979, după care a fost încadrat ca redactor la ziarul „Înainte”, unde timp de peste 10 ani s-a remarcat, în special prin anchete, sondaje în cotidian şi articole de analiză, făcând dovada unor reale calităţi jurnalistice, axate pe principii civice şi morale.
Emil Lăzărescu este o personalitate complexă a generaţiei sale, conturată pe două direcţii de fond ale activităţii: jurnalistică şi literară. După ce a debutat, relativ devreme, după cum aminteam, a continuat să publice, îndeosebi poezie, într-o serie de publicaţii ale vremii, precum „Albina”, „Munca”, „Opinia” şi „Luceafărul”, condus pe atunci de Nicolae Dragoş şi Nicolae Dan Fruntelată, unde marele descoperitor de talente, autorul cărţii „Libertatea de a trage cu puşca”, Geo Dumitrescu, era rigurosul exeget, de care cu greu se putea trece, încât să-ţi vezi numele în prestigioasa revistă, care excela prin conţinutul valoric şi prin ţinută. După „ucenicia” la aceste publicaţii şi la altele, Emil Lăzărescu debutează în volum cu „Ecuaţia de probă”, în 1986, la Editura „Scrisul Românesc”, cartea fiind elogios recenzată de Ovidiu Ghidirmic, Ilarie Hinoveanu, Constantin Dumitrache, Niculae Stoian, Romulus Diaconescu, Dan Lupescu.
În 1997, îi apare volumul de poeme „Cancelaria din ierburi” la Editura „Crăiţa Sudului” Craiova, bucurându-se de girul a doi mari poeţi români: Ioan Alexandru, în prefaţă şi Marin Sorescu (ultima copertă). Au mai scris despre carte Fănuş Neagu, Traian T. Coşovei şi Alexandru Firescu, aceştia fiind prezenţi şi la una dintre lansările cărţii, respectiv la cea de la Muzeul Literaturii Române, în august 1997.
Alt volum de versuri, „Sensuri şi coduri”, apărut la aceeaşi editură „Crăiţa Sudului” în 2002, e întâmpinat elogios de Fănuş Neagu care titra, cum am mai spus, între altele: „Un poet de stil imnic, cu un timbru grav al vocii,….” Aceleaşi considerente, în mare parte, pot fi valabile şi în cazul amplelor volume „Voievozii pădurii” (1995) şi „Valori româneşti, valori europene” (2008) în care sunt zugrăvite, din toate stările vieţii, modele de oameni fără de care, propulsarea României pe scara de valori e imposibilă. Mereu „în priză”, Emil Lăzărescu are deja finalizate alte două cărţi de poezie, „Pâra că exist” şi „Teama de a privi în jur”, apoi volumul II „Valori româneşti, valori europene” şi o carte de epigrame, pe care le vom avea în faţă în curând.
Şi ce-aş putea să mai adaug, fie şi ca un hobby, vine ca o completare la cine este protagonistul acestor rânduri. Puţini dintre noi ştiu că jurnalistul şi scriitorul Emil Lăzărescu ştie să cânte la mai toate instrumentele muzicale de suflat (fluier, flaut, piculină, clarinet, ocarină etc.), fiind în stare să facă faţă în orice orchestră, iar în perioada stagiului militar a jucat în Rapsodia română, cu menţiunea că în anii copilăriei a făcut parte din echipa de căluşari a comunei Roşiile, dar şi din celebra formaţie de flautişti de aici, unică în ţară, cu nenumărate spectacole de succes în străinătate, lucru care ma face să-l bănuiesc a fi omul sinesteziei totale.
Prin modul realist în care a reuşit să surprindă realităţile, indiferent de complexităţile lor, ca jurnalist, s-a bucurat de mulţumiri pe măsură, constând în peste 100 de diplome (de merit şi de excelenţă), din partea unor instituţii civice, administrative şi ştiinţifice, precum şi diplome de cetăţean de onoare, acestea din urmă fiind acordate de oficialii comunelor Goicea, Mârşani şi Perişor, din judeţul Dolj.
