Am învăţat la şcoală şi, mai târziu, la ,,învăţământul politic de partid”, unde eram ,,lector”, deşi nu eram nici măcar membru de partid, bănuiţi care partid şi bănuiţi ce lector eram, că prin dictatură se înțelege un regim politic în care o societate nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică și, prin urmare, un popor este condus forțat de către o persoană, un partid, sau un grup de oameni şi că, în aceasta, adică în dictatură, nu se ține cont de drepturile omului, scopul principal fiind menținerea puterii. Spre deosebire de democrație, căci există dictatură şi în democraţie, în dictaturile clasice nu există alegeri libere ori opoziție recunoscută de către putere. Marxismul zice că dictatura e o formă a dominației unei sau unor clase sociale într-o anumită orânduire socială şi se exercită pe toate planurile (politic, economic și ideologic). În orânduirile bazate pe exploatarea capitalistă (burgheză), dictatura se găseşte în ipostaze relativ moderate (monarhia constituțională, republica parlamentară) sau discreționare (dictatură personală, dictatură militară, dictatură fascistă).
Dictatorii își pot dobândi puterea în mai multe feluri: Dictatură ereditară – moștenind puterea prin legături de familie; Dictatură militară – prin forță militară sau lovitură de stat; Dictatură constituțională – puterile dictatoriale sunt asigurate prin prevederi constituționale; Dictatura regală- dictatură absolutistă; Dictatura personală (de grup). Lovitură de stat personal (de grup) – prin suspendarea mecanismelor democratice existente după obținerea funcției prin mijloace vag constituționale. Aceasta din urmă, în care trăim, e un monstru pe care somnul deştepţilor şi prostia proştilor îl lasa sa crească nestingherit.
Democraţia este una dintre marile realizări ,,teoretice” ale omenirii dar va rămâne o ,,himeră veşnică”. Şi asta fiindcă oamenii deştepti, echilibraţi şi cu bun simţ, fiind doar indivizi, ci nu entităţi sociale, dau permanent înapoi (ce să facă?) în faţa lătrăilor, parveniţilor şi grandomanilor social-istorici, democraţia lunecând spre idiocraţie/idiotocraţie. În cartea sa „Dictatura proştilor – cum se tâmpeşte societatea noastră pentru că deştepţii cedează mereu“, Brigitte Witzer face o analiză critică a unui sistem contemporan sprijinit de politicieni, afacerişti şi mass-media, „chitit pe prostire“ ca marketing de produse şi idei, cartea fiind un apel la ieşirea din această mlaştină mental/morală. Gândeşte singur, simte pe cont propriu, trage-ți propriile concluzii și nu te lăsa manipulat permanent, este îndemnul, prin provocarea la responsabilitatea individuală în relaţie cu puterea şi atribuţiile acesteia în societate. Numai că, zic eu, în ,,Dictatura proştilor” deştepţii n-au nicio şansă, fiindcă sistemul îi aduce la stadiul de ,,impotenţi sociali”, fără ,,pârghii”, căci Prostia, care este „lipsa capacităţii de a trage concluziile potrivite rezultate din propriile percepţii şi de a învăţa din acestea ceea ce este necesar sau posibil“, adică nu-i prea duce mintea sau atât îi duce mintea. Lobby-ul acesta economic şi financiar, adică propaganda deşănţată, n-ar putea fi însă aşa de puternică iar manipularea mediatică n-ar căpăta asemenea proporţii, dacă politicul ar sta în banca sa. Dar pe incertitudini sistematice, sistemice şi nesimţire sau prea multă simţire emoţională a „proştilor” mizează politicul, când împreună cu mass-media, implementează legi şi idei care ne mănâncă viaţa ,,democratic”.
Însă, avem, trecând de la himeră la real, în dictatura proştilor, anomalii crase şi cinice, în acelaşi timp, care sunt ,,mită” ori ,,foloase necuvenite”. Iată câteva:
-Număr de Ministere: România=27, Germania =15, Franţa=17, Spania=18, Belgia=13, Ungaria=14, Irlanda15, Austria=16, Lituania=11!
De ce 27?
-Şi de ce nu 300 de parlamentari, dacă Poporul a zis aşa? Va face cineva vreo socoteală vreodată câţi bani s-au dus, din buzunarul meu, pe apa sâmbetei, adică în largile buzunare politice?
-Un număr aberant de lucrători în administraţia publică ori în instituţii ale statului cu salarii pe măsură, ridiculizând salariaţii din mediul privat. Dacă facem o socoteală simplă, numărul aberant de ,,angajaţi la stat” (în sistemul public, presă, parlament, guvern şi justitie, asigură realegerea deţinătorilor puterii mereu.
-Pensii şi salarii ,,nesimţite” date cu bună ştiinţă în sistemul judecătoresc, guvernamental şi legislativ, ori în instituţii de forţă ale statului şi în media, ca să ce, domne? Ca să tacă şi să devină părtaşi la nenorocirea ţării şi poporului.
-Umilirea pensionarilor normali prin promisiuni pe care nu ştim dacă le vor mai apuca şi prin furt prin minciună (vezi ,,neindexarea pensiilor” cu rata inflaţiei.
-Transformarea Statului într-o “Instituţie personală” şi a ‘’Ţării” în ,,feudă proprie”.
-Spălarea miilor de condamnaţi ca ,,să iese curaţi” câţiva ,,grei politici”. Aici mă întreb, dacă tot am terfelit justiţia română, de ce nu îl reabilităm pe Ceauşescu, executat pentru ,,închipuiri’’ gen ,,distrugerea economiei româneşti” şi ,,genocid” de ,,unii justiţiabili, la comandă, şi care n-au fost şi nu sunt traşi la răspundere.
-Distrugerea reală a întregii economii româneşti în interese proprii.
-,,Gonirea” din ţară a patru milioane de români, deveniţi ,,slugi” în Europa.
-Golirea de sens, cu sprijinul ,,mituiţilor”, a ,,Legii”, a Statului de drept în România
-Abandonarea/ Uitarea românilor rămaşi la alţii că, vorba lui Nicolae Iorga, ,,România este singura ţară din lume care are ca vecini numai români”.
