„Ape vor seca… până va mai apărea un crin de tăria parfumurilor sale”-G. C., „şi la toate acestea li s-a zis Eminescu”- M. S..
- Eminescu – “Păsarea identitară”, “Mitul Dacic” şi “Ordonarea haosului”.Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc aparte, iar istoria şi spiritualitatea dacilor reprezintă, în aceeaşi creaţie, un timp eroic care curge într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin, cu care stă la masă. Sub semnul dacismului, Eminescu desfăşoară panorama civilizaţiilor care, în succesiunea lor în istorie, creează motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”. Singurul lucru important este moştenirea dacică, pe care o extinde până în vremea “descălecatelor” şi mai departe, desluşind-o în legende (Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu). În spiritul poetic al vremii romantismului, prin poeziile având ca temă dacismul, Eminescu scrie epopeea lirică a Mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. Conform adevărului istoric, Dacia Eminescului nu cunoaşte barbaria, iar românitatea, atât de elogiată de istorici, este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea civilizaţiei dacice, ci şi decadenţa “Imperiului Lumii” – Roma. În viziunea eminesciană, Roma e o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. Dacismul lui Eminescu disociază clar lumea romană de cea a dacilor hiperboreeni prin “Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii opuse. “Memento mori” este poezia care ne spune că Eminescu ştia mai mult decât spunea şi în care ne atrage, biblic, atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei: „… Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer… / … Ăsta-i Raiul Daciei veche, a zeilor împărăţie/Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,/Vin prin poarta răsăririi care-i poartă de la Rai”. Paradis terestru, Dacia e legătura dintre lumi, cerul, pământul şi subteranul (vom vorbi altădată despre subteran ca despre o altă lume – ceea ce şi este) sunt spaţiul sacru peste celelalte civilizaţii antice, Dacie paradisiacă, Cetate a Ierusalimului Ceresc în afara timpului, spirit ce se perpetuează peste timp, deşi cunoaşte şi ea decadenţa odată cu ocupaţia romană. Mie Eminescu mi-a explicat şi mi-a redat adevărul despre UNIVERS, mi-a ordonat HAOSUL. Dacă urmărim scrierile şi zicerile tuturor specialiştillor în domeniu, rămânem uimiţi de capacitatea nelumească, nepământeană a lui Eminescu de a înţelege şi de a ne face şi pe noi, pământenii, să înţelegem ce e cu acest Univers care, s-o recunoaştem, e un HAOS… cel puţin în mintea noastră pământeană. Conceptele de Timp, Spaţiu, Materie, Univers sunt transformate în metafore (Eminescu e, înainte de toate, creatorul metaforei geniale, de forţă, într-o poezie molomană): “of… neamul nevoii”, “nemica” şi “aproape nemicul” care devine NEMIC. Ce mai ştim noi, acum, în modernitate, de “neamul nevoii” şi de “aproape nemica”? NIMIC. “Nimica” e Reducere şi Ordonare a Haosului. Căci Universul e, încă, un Haos în care, pe o astă planetă, oamenii de ştiinţă abia de se descurcă acum, în secolul XXI. Vă închipuiţi ce perplexitate era înainte, când a început să se uite lumea spre Cer şi a descoperit Universul? Eminescu spune ceea ce spun oamenii de ştiinţă acum: că Universul se compune din ceea ce vedem datorită Luminii (… la steaua care-a răsărit/e-o cale-atât de lungă/că mii de ani i-au trebuit/luminii să ne ajungă), adică planetele cereşti, aglomeraţiile de stele şi galaxii, apoi materia neagră şi energia neagră (adică “nemică”, din moment ce nu se văd), nici materia, nici energia (că mii de ani i-ar trebui luminii să le-ajungă…) că nu le calcă Lumina decât într-un Timp anume, acela, zic eu, atât cât îl înţeleg pe Eminescu, al Regulilor Haosului Primordial. După această concluzie a lui, acum 130 de ani, avem apoi o metaforă uimitoare, cuprinzătoare a fenomenului “Univers”, căci Universul e un “fenomen”, al cui, nu ştiu, cine poate să ştie?
„Când sorii se sting şi când stelele pică,/ Îmi vine a crede că toate-s nimică./ Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…” În anul 1871, când a publicat “Mortua est”, din care e citatul precedent (Dumnezeieşti versuri!), Eminescu avea numai 21 de ani şi se afla la Viena, o ştim cu toţii. Ce nu ştiam/nu ştim e că gândirea lui se îngemăna deja cu UNIVERSUL, descifrându-l, descriindu-l, mai bine decât specialiştii de apoi: „Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.”– “Luceafărul”,1883. Nu vi se pare că parcă vedem Trecerea? Nu vi se pare că începem să înţelegem Înţelegerea Lui – a eminescului, vreau să spun? Câte întrebări se nasc acum! Auzim cum sună muzica Astrelor, a Cosmosului, prin faţa ochilor defilează imagini ale Nemărginirii. Mintea lui, acum a noastră, încearcă să înţeleagă greaua „lecţie de relativitate”. Versurile lui Eminescu au apărut cu aproape o jumătate de veac înainte de apariţia teoriei relativităţii! Apoi: „urechea te minte şi ochiul te-nşală”, expresie a relaţiilor spaţiu/timp, ne oferă un “amestec” al spaţiului şi timpului în care fotonii de lumină călătoresc de la Soare la Pământ pentru a ne aduce “tocmai acum”, primii, “vestea” din Biblie. Vorbim mai târziu şi despre Biblie. Ce înţelegem prin “abia acum” e un “ceva” misterios pe care încă nu îl putem defini şi pe care nu îl putem influenţa, dar el ne poate afecta, asemeni energiei dintr-un “grăunte” de materie, pentru mii de ani, zic specialiştii. Mai zice Eminescu: “Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n ceri/ S-aprinde iarăşi soare”– “Luceafărul”, 1883. Ori: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e”. – “La steaua…”,1883. Cuvântul cheie “acum” este folosit de Eminescu exact cu acelaşi înţeles ca şi la contemporanul nostru R. Feynman, care ne învaţă să desluşim nesimultaneitatea evenimentelor în noua geometrie spaţiu/timp, adică doar “ieri” este “vecinic” pentru că “lumina vine din trecutul nostru” (concepte ale astrofizicii), doar pentru a iradia imense forţe/energii asupra condiţiei umane ca-n celebra formulă a lui Einstein.
Iată alte metafore, de dincolo de spaţiu şi timp şi în afara lor, dar înlăuntru unor Începuturi unde trebuie să fie Dumnezeu: „Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte./ Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.” – “Luceafărul”. Eu cred că Eminescu vrea să zică, atât cât crede că vom şi pricepe, că avem a exista, ca idee, între Geneză şi Genetică, fără a eluda Existenţa, încă necunoscută şi neexplicată, dar logică, de dinaintea lor. În matematică există modelul spaţiului cu n dimensiuni. În fizică a fost redus la 4 dimensiuni: cele 3 dimensiuni carteziene şi timpul (ca altă dimensiune). Restul!? La celelalte (n-4) nu avem acces, spun pricepuţii, dar asta nu înseamnă că ele nu există. Universul nostru cognoscibil se reduce la modele fizice şi mentale pe care le făurim în acest Univers limitat pe care/prin care existăm în scurta noastră trecere. Sintagma „Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa” e exact pe dos: „Omul L-a creat pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa”. Cele 4 dimensiuni ale Universului nostru, dar şi TOATE celelalte, pot crea o sumă de Universuri, cu legi diferite de ale noastre şi străine nouă („..un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei”- zice Eminescu), care sunt uşor accesibile doar lui Dumnezeu. Aşa că singurul mod de a-L cunoaşte rămâne revelaţia. Timpul poate avea mai multe componente, două dintre ele fiindu-ne şi nouă cunoscute: una profană şi cealaltă sacră. Prima ne este familiară, dar la cea de-a doua ajungem doar prin educaţie şi meditaţie.
„Întru’nceput a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul”, ni se spune în „Întâia Carte a lui Moise”. A existat un început, adică un moment iniţial pentru „Facerea lumii şi a omului “, dar timpul a preexistat şi a urmat acestui moment „înveşnicindu-se” în ambele sensuri. Cele şase zile în care Dumnezeu a făcut Cerul şi Pământul au dimensiuni apocaliptice la scala/scara timpului (profan) cu care suntem obişnuiţi acum. Înlăuntrul componenţei sacre a timpului ni se mai relevă una, cea duhovnicească, aşa cum se arată în Evanghelia după Luca: „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, plin de înţelepciune…”. Este uşor de înţeles că Timpul Mântuitorului a avut altă substanţă şi a curs complet diferit de al oricărui muritor. Dacă decupăm doar seara „Cinei cea de taină”, vedem câte evenimente şi câtă densitate cuprinde, astfel încât a pecetluit calea şi destinul omenirii pentru totdeauna, acela de a pune întrebări copleşitoare şi chinuitoare care-i dau sentimentul zădărniciei în toată a lui trecere. Misterele Universului se suprapun, halucinant, cu cele ale Creaţiei, dar şi cu micimea fiinţei şi precaritatea condiţiei umane, ca în Imnul vedic al Creaţiunii. Sunt întrebări fundamentale: de unde venim şi încotro ne duce corabia vieţii, în care temporar ne aflăm? În toate civilizaţiile, oamenii au privit Cerul, încercând să-şi explice imagini şi fenomene, legăturile dintre ele, ordinea, acolo unde există, haosul şi arbitrariul, aşa cum au fost percepute de-a lungul timpului. Eminescu s-a aplecat şi asupra GENEZEI. Dizolvă antagonismul aparent dintre religie şi ştiinţă în privinţa teoriei Creaţiei. O cantitate inimaginabilă de energie concentrată într-un volum foarte mic (poate cât al unui atom) s-a aflat în mâna Creatorului. A deschis palma şi uriaşul “foc de artificii” începe; acum ştim că expansiunea Universului a început cu o Mare Explozie (“Big-Bang”), adică “Să fie lumină! Şi a fost lumină… şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric”) împroşcând spaţiul cu energie, materie şi antimaterie. Urmează zorii Creştinismului integraţi în natură, filozofii şi religii. Dar “Asta-i o teorie care-i greu de înţeles”, îi răspunde Eminescu lui Pogor la Junimea când a fost întrebat dacă Sărmanul Dionis visează sau e treaz. Oare şi din cauza unei asemenea vaste gândiri să fi zis un mărunt contemporan al lui, care s-a văzut depăşit de un astfel de model de gândire, “Scăpaţi-mă de Eminescu”? Posibil. Fie ce-ar fi, în Uni/vers/uri, Eminescu rămâne Zeul tutelar al descifrării Lui/Lor. Căci, vorba bunicului meu dinspre mama, “Eminescu e ceva care nu seamănă cu Lumea” (aşa e, el o explică pentru noi, trecătorii/muritorii prin pagini şi clipe de Univers de dinainte de Geneză ori Genetică).
Vreau să vă spun că, în acest domeniu, al primordialităţii Universului, ca Haos, faţă de “Genetică sau Geneză”, cum remarc eu în diverse locuri, spusele mele sunt mărunte şi se întemeiază pe ale Eminescului care sunt COLOSALE. Căci, ce poate fi mai revoltător decât, neputând cunoaşte (cunoaşterea are limitele ei), să dai drumu visării. Eminescu e metaforicul Universului, cum Galileo Galilei, Giordano Bruno şi Michelangelo sunt practicienii Universului, în relaţia de cunoaştere a Haosului primordial.
