Situația externă a atras atenția lui Nicolae Iorga asupra chestiunii unității naționale a românilor. În 1908, într-o conferință privind vecinii României, el spunea că „vecinii României sunt ei înșiși. Ei sunt vecinii cei mai apropiați și cei mai buniˮ. Includerea tuturor românilor în frontierele statului național îi apărea ca fiind sarcina cea mai importantă; ea avea să devină o prioritate astfel încât problemele interne aveau să fie plasate într-un plan secundar. O parte din visul lui şi al românilor s-a împlinit acum o sută de ani, însă şi azi „vecinii României sunt ei înșiși”, pentru că în aceşti o sută de ani, poporul român şi, mai ales, conducătorii lui, furaţi de ale lor, au uitat. Dar, cum limba şi cultura sunt nemuritoare, iată că există continuatori ai ideilor lui Nicolae Iorga. Poetă, prozatoare, critic și istoric literar, profesor univ. dr. la mai multe universităţi din ţară şi străinătate, membră a U. S. R. şi U. Z. P., a Asociației de Literatură Generală și Comparată (ALGCR), președinta Asociației Culturale internaționale „Carmina Balcanica”, director fondator al revistei internaţionale de cultură şi spiritualitate sud-est europeană Carmina Balcanica, al revistei dedicate exilului românesc „Antilethe” şi redactor-şef la reviste din S.U.A., continuă un vis, acela al „vecinilor români” şi, mai nou, al „diasporei”, sub deviza „Să nu uităm, să nu uităm împreună!” (Monica Lovinescu), de integrare, măcar culturală pentru început, a exilului politic românesc al intelectualilor.
Iată ce ne spune, în numele redacţiei, directorul fondator Mihaela Albu: „Revista Antilethe, publicată la editura Aius, este o publicație unică în România, fiind dedicată exclusiv recuperării, aducerii acasă a unui tezaur de literatură/ de cultură datorat acelora care au trăit/ trăiesc departe de ţară, mulţi interzişi de-a lungul unor decenii întregi. Este vorba despre exilul politic (configurat în mai multe valuri între 1944-1989), din care îi avem în vedere în special pe intelectuali, începând cu tinerii scriitori din miraculoasa generaţie interbelică. Cei care au avut şansa să ajungă în ţările libere de comunism s-au stabilit mai ales în zone din Europa şi din cele două Americi, reuşind (o parte) în noile patrii să-şi continue activitatea literară din ţară, să scrie în limba română, dar şi în alte limbi, să editeze ziare şi reviste, să înfiinţeze edituri şi diverse organizaţii culturale ori politice. Dată fiind amploarea acestor activităţi, prin răspândirea intelectualilor români pe tot globul şi prin obstinaţia cu care au continuat să-şi folosească şi să-şi continue în scris limba română în cărţi, în reviste sau ziare publicate în Europa, pe continentul american ori chiar în Australia, înfiinţând cenacluri, asociaţii şi uneori edituri şi biblioteci, considerăm că se poate vorbi, generic, despre o ţară „de dincolo”. Această „Românie” de dincolo a fost reprezentată de valoroşi intelectuali – scriitori, filosofi, jurnalişti, oameni de ştiinţă şi, nu în ultimul rând, de câţiva politicieni (generalul Rădescu, liberalul Mihail Fărcăşanu ş.a.) – care au reuşit să se salveze din ţara ocupată. Plecând de la îndemnul lui Eliade din perioada primului exil, conform căruia „emigranţii nu au dreptul de a se simţi rupţi din fenomenul românesc contemporan” (v. revista Luceafărul, nr. 1/ 1948, Paris), o mare parte dintre românii exilaţi au continuat să fie scriitori români. Ceea ce au realizat, în timp, este încă incomplet cunoscut, cu toate că unele nume şi opere (numai unele!) sunt astăzi incluse în dicţionare ale literaturii ori în diverse studii având drept temă exilul. Aşadar, interzişi în totalitate la început (majoritatea în toată perioada comunistă), recuperaţi apoi parţial (v. cazul Eliade) – după 1989 îşi face apariţia (mai mult sau mai puţin vizibil) un fenomen de întoarcere acasă, de reintegrare în literatura/ cultura română. Din nefericire, nici reintegrarea/ recuperarea nu a fost şi nu este încă un demers de amploarea pe care ar fi meritat-o pe drept, nu a beneficiat şi nici nu sunt semne că ar putea deveni obiectivul unor strategii asumate instituţional. Acesta este motivul pentru care am considerat absolut necesară apariţia acestei publicaţii-oglindă a fenomenului cultural românesc desfăşurat în teritoriile din afara ţării, încercând să oferim o mai bună cunoaştere a vieţii şi activităţii – nu de puţine ori dramatică şi complexă – a celor pentru care exilul a fost o „paranteză cât o existenţă” (în termenii dureros-amari ai Monicăi Lovinescu). Prin revista noastră încercăm să contribuim la punerea în circuitul public a unor articole, eseuri, poezii, jurnale etc. scrise şi publicate departe de ţară şi rămase în cea mai mare parte încă necunoscute, venind astfel în sprijinul celor interesaţi de fenomenul cultural al exilului românesc, aducând totodată în atenţie însăşi personalitatea unuia sau a altuia dintre cei pe care-i numim „mari necunoscuţi ai culturii române”. Portretele pe care şi le-au făcut unii altora, schimbul epistolar dintre ei, jurnalele ori memoriile dau seamă – peste timp – despre dimensiunea umană, dar nu mai puţin de talentul şi dăruirea fiecăruia întru păstrarea unei limbi frumoase şi curate. O întrebare care s-a pus adesea, ţinând seama de faptul că mulţi dintre autori au trăit, au scris, s-au afirmat şi au fost apreciaţi în mediul unei alte culturi şi al altor literaturi (engleză, franceză, spaniolă, portugheză, germană) – este aceea dacă operele scrise în alte limbi aparţin literaturii noastre. Trebuie o mare forţă sufletească şi, mai cu deosebire, un talent cu totul deosebit să vrei, să poţi şi să reuşeşti să intri şi să te şi afirmi, cu strălucire, în cu totul altă lume lingvistică şi spirituală decât aceea căreia îi aparţineai ca nativ. De aici va începe să-şi facă loc şi întrebarea: mai pot fi gândiţi, înţeleşi, acceptaţi ca aparţinând literaturii române scriitorii exilului românesc? Desigur, asemenea lucruri pot fi discutate, cu răspunsuri pe măsură. Dar se cuvine adusă în prim-plan o realitate incontestabilă, aceea a conştiinţei apartenenţei la cultura în care se formaseră şi a motivaţiei continuităţii acesteia în alte spaţii, ca şi a dorului de ţară, exprimat în diverse modalităţi şi momente. „Maladia timpului nostru”, va scrie unul dintre cei mai reprezentativi dintre intelectualii români din exil, artistul plastic Camilian Demetrescu, este „pierderea memoriei”. Același lucru îl deplângea și Bujor Nedelcovici într-unul dintre textele prezentate la „Europa liberă” și reluate în vol. Aici și acum (All, 1998): „La noi uitarea este pură inocentă. Ea frizează absurdul și ridicolul.” Explicându-şi fragmentele de jurnal publicate în 1951 în revista Înşir-te Mărgărite, un reprezentant de seamă al exilului românesc, Vintilă Horia, va arăta că „aceste pagini fac parte dintr-un lung «jurnal de exil», plin de însemnări scrise aproape zi de zi, în fuga condeiului, în anii cei mai aspri, dar şi cei mai frumoşi, din viaţa mea: Lagărul de la Krummhübel şi Maria Pfart, Roma, Assisi, Florenţa, Stresa…Lethe era fluviul uitării, în care sufletele celor morţi se spălau de amintiri înainte de a intra în eternitate. Antilethe am botezat acest jurnal, pentru ca totuşi să nu uit”. Dacă în exil Eliade milita pentru întocmirea unei „Biblioteci a Pribegiei”, plecând de la „Biblioteca Română” din Freiburg, azi avem datoria de a aduce prin reeditări, prin ediţii critice de cărţi şi reviste, acasă această vastă „bibliotecă”. Nu afirmăm nici că operele sau publicaţiile din exil intră în concurenţă cu cele din ţară, nici că unele sunt superioare celorlalte (deşi o revizuire a canonului s-ar cere imperios!). Ceea ce afirmăm cu tărie şi încercăm prin această revistă este să conştientizăm cititorul român contemporan că mai există o latură a culturii noastre încă insuficient (sau deloc) cunoscută. Acesta este scopul nostru, pentru acest motiv publicăm această revistă împotriva uitării.”
