A scrie despre Prof. Marian Barbu e un act de curaj, atractiv până la un punct, adică până îţi dai seama că, neavând instrumentele necesare, cunoaşterea îndeaproape a omului şi operei (critică şi istorie literară – 15 titluri, proză – 7 titluri, poezie – 9 titluri, antologii, ediții critice, prefeţe, postfeţe, scrieri didactice, cât şi editări exigente de cărţi ziare şi reviste, ori „condei” specializat în ale culturii totale, te afli într-o incertitudine doctrinară din care nu poţi ieşi decât procedând altfel, adică vorbind. Ca atare, fiindcă am ocazia (o pagină despre cultura de azi, oferită cu generozitate de cotidianul Jurnalul Olteniei) să vorbesc, vorbesc. Rostit simplu şi sec, numele Marian Barbu nu spune nimic, unora. Pe o carte de vizită, înmânată protocolar (aşa e Domnia Sa), deşi ştia/ştiam unde şi cum să ne găsim, scrie: ,,Prof. Dr. Marian Barbu” dar, parcă, nici aşa nu ne dumirim. Dacă spui însă, cuiva, oricui, din lumea cât de cât „citită”, nu neapărat cultă, a urbei, şi nu numai, Prof. Marian Barbu, imediat se produce declicul, aha, criticul, poetul, prozatorul şi istoricul literar, scriitorul Marian Barbu. De ce? Pentru că, în timp, de foarte mult timp, devenind Doctor într-ale profesoratului, a devenit, în paralel, şi Profesor într-ale culturii, ale scrisului şi, ca atare, un nume recunoscut într-un domeniu relativ cunoscut, al culturii, care pentru mine este, pe lângă şcoală, cetatea în care scăpăm de tristeţea trecerii fără rost.
Pe Prof. Marian Barbu, ştiindu-l după nume mai de demult, l-am cunoscut de fapt când „mă vorbea” de bine (faptă rară să vorbeşti de bine), în lipsa-mi, într-un birou cu uşa deschisă, din sediul unui ziar local, unor ziarişti (mulţi dintre ei, buni scriitori). Atunci am înţeles şi că pe aceia pe care trebuia să-i „vorbească” de rău nu-i vorbea (de rău) ci, pur şi simplu nu-i băga în seamă. Mă bagase în seamă Prof. Marian Barbu, făcându-mă să-mi schimb, brusc, părerea (rea) despre mine, începător în ale scrisului scos în lume din lipsă de timp (dedicat vieţii sociale). Dacă „te băga în seamă” Prof. Marian Barbu – criticul, sigur aveai şansa să-ţi ajungă numele într-o revistă literară ori bibliotecă între coperţile unei cărți (alt vis), care poartă, pe lângă numele/ pseudonimul tău, scris mare, vizibil, şi numele Profesorului, sub cuvinte care te fac să te simţi în al nouălea cer. Pe mine, cu simţurile Domniei Sale într-ale acestei meserii, „m-a citit” că scriu bine, înainte de „a-l citi eu” pe profesionistul întru cultură, din reviste, din cronicile echilibrate ori din cărţile de scriitor ce vede lumea prin cuvânt… la început a fost cuvântul. Apoi am cunoscut, entuziasmat de ocazie, în grădina patriarhală a casei Domniei Sale, omul din spatele cărților, un meticulos al cuvintelor devenite idee, departe de versul din catrenul lui N. Crevedia (… într-una se mănâncă scriitorii). Mi-a citit manuscrise care se voiau cărţi dar nu puteau deveni fără girul Profesorului de scriitori. Fiind Dr. în profesia de Profesor şi Prof. în meseria de Scriitor, istoricul şi criticul Marian Barbu dă creatorilor şansa, cântărindu-le potenţele artistice, ca din bibliotecă să intre în istoria literaturii, oferindu-le o scară a valorilor care rezistă în timpul atât de relativ al Culturii de la noi.
Despre poetul Marian Barbu, ştiindu-l, întâi de toate, critic şi istoric literar, nu poţi vorbi decât după ce-i prinzi privirea pierdută peste tine şi peste aerul şi lumina din jur, privire la care, desigur, nu eşti atent, furat fiind de discursul dens, ironic – academic, dar de rară şi elegantă acribie. Omul, ca şi poetul (sau invers), e un romantic disimulat, ascuns strategic în spatele cuvintelor devenite cărţi. Despre romancierul Marian Barbu, iarăşi, nu mă-ncumet a vorbi. Apoi vin multele prefaţe/prefeţe, coperte/coperţi şi alte scrieri trebuincioase unei cărți întru ieşirea ei în lume. Eu, de exemplu, n-am scris atâtea titluri de poeme câte cărţi şi despre câte cărți a scris Excelența Sa, scriitorul Marian Barbu. Aşadar ce să vorbeşti şi ce să taci despre o viaţă de Om transformată de Dumnezeul talentului într-o viaţă de scriitor rar, complet, vorbindu-şi şi scriindu-şi cărțile din trăirile proprii şi din trăirile unor scriitori ai urbei, ţării şi planetei. Literatură pură, de valoare, opera Prof. Marian Barbu surprinde prin construcția în jurul esteticului ca rost esenţial al scrisului, iar în critică, mai ales, prin inexistenţa stilului judecătoresc asupra operei/autorului, înlocuit fiind (stilul) cu depistarea şi relevarea valorii scrierii, atâta câtă este, apoi descifrarea/decriptarea scrierii şi valorii întru accesul cititorului la aceasta, în unicul ei scop, cultivarea întru cultură a minţii şi sufletului. Găsim deschideri către oarece îndoială, ca mod de existenţă în interiorul culturii, desăvârşite şi inteligente disertaţii între/întru libertate (ca expresie intelectuală) şi înţelepciune, adică fastuoase festine de idei spre altceva decât vaga terestritate oferită de Facere. Ori, aceste două metehne, să le zic aşa, libertatea intelectuală şi înţelepciunea (care nu poate fi decât tot de sorginte intelectuală), înseamnă, la Domnia Sa, din câte (mă) pricep eu, vitala statornicie întru creaţie a spiritului care alungă trândăvia lui. Avem aşadar un robust gânditor al creaţiei proprii dar şi a semenilor creatori care, în deplină sinceritate în expresii, ne face să nu ne îndoim (îndoiala e grea) de firescul şi nefirescul din visările noastre de zi cu zi din viaţa ca viaţă. Sunt înclinat să cred că Domniei Sale, când Ursitorile vin la geamul unde ajung pe lume pruncii neamului, i s-a ursit, într-o frumoasă şi perfectă Limbă Română, un viitor de dascăl întru formare de oameni şi întru formare de creatori. Nu ştim câţi elevi au devenit oameni din clasele Domniei Sale, dar ştim mulţi creatori de care se face vinovat Profesorul în literatura asta fără de care am fi mai săraci decât suntem. Lecturarea creaţiilor contemporanilor (şi nu numai), apoi pronunţarea simplă dar adâncă, în fraze suple şi docte asupra acestora, aşează just, pe o scară/hartă valori cufundate în ambiguitate ori clare, îndeplinind de fapt menirea criticului/creatorului.
Prin opera sa, în întregul ei, Prof. Marian Barbu scoate din nepăsarea identitară creaţia ca valoare, cu spirit rafinat şi gust estetic de excepție, dându-i valoare în brambureala culturală și existenţială în care, de ceva vreme, ne zbatem minţindu-ne că trăim. Declar, de „bunăvoie şi nesilit de nimeni”, că textul de mai sus, de un amatorism total, pe care mi-l asum, e de sorginte sentimentală pentru că am avut norocul ca „în timpul vieţii mele” (Nichita) să-l întâlnesc pe Prof. Marian Barbu, de la care au iradiat spre mine, şi spre câţiva ca mine, reguli şi preţuri estetice ale cunoaşterii la care nu ajungi decât cu înțelepciunea dată de cultura ca mijloc de înnobilare a omului şi, mai ales, cu actul creaţiei ca mod de existenţă şi mod de rezistenţă în faţa Timpului în/prin care ne scurgem, lent, spre nu ştim unde.
