,,Era o vreme de murit / ceva ce nu s-a pomenit / Dar unii se-ndărătniceau/să dăinuiască în prostie / sau poate doar se prefăceau/ că-s încă vii sau cine ştie …/ Copiii se năşteau bătrâni / iubiţii se urau în pripă / Heruvi ciuntiţi de o aripă / şedeau la coadă săptămâni. (Balada vremii de murit- Dan Deşliu)
În data de 21.11.2013, la ora 15.45, transmiteam către redacţia cotidianului Ediţie Specială, patronat de Cristi Constantinescu, astăzi la Jurnalul Olteniei, editorialul ,,Ana, Luca, Teo, Dej…” . E ciudat că mi-am amintit de el azi, 21.11. 2018, când m-am apucat de scris editorialul de mâine pentru Jurnalul Olteniei.
Ziceam atunci că Ana Pauker, după ce s-a reîntors în România, în 1944, împreună cu armata sovietică, a fost aleasă secretar al C.C. al P. C. din România, organizând guvernul de coaliţie (ca acum), intitulat „de largă concentrare democratică” (tot ca acum-PSD, PNL, PC, UNPR), de fapt controlat de comunişti (şi securişti), prezidat de dr. Petru Groza. Majoritatea istoricilor, dar şi a contemporanilor, consideră că Ana Pauker a jucat un rol tenebros în istoria României, aducând statului român numeroase prejudicii, dar şi un câştig, Iliescu.
Vasile Luca, propagandist la Moscova împotriva lui Antonescu Ion, a venit în România tot pe tancurile sovietice, direct în conducerea la vârf a P.C.R., fiind însărcinat cu asigurarea trecerii brutale la agricultura colectivă, el fiind cel mai sectar membru al stalinismului din banda de guvernământ.
Teohari Georgescu, alt fost lider comunist român, a îndeplinit funcția de ministru de interne al României între anii 1945-1952, instruit la Moscova de către Gheorghi Dimitrov, spionând pentru sovietici Siguranța, Jandarmeria și S.S.I.
Toţi trei au fost criticați în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 19 februarie – 1 martie 1952, fiind „demascați” ca „deviatori de dreapta”, arestati şi condamnaţi pentru că s-au opus unor proiecte de campanie ale lui Dej, al patrulea muşchetar comunist, cel sustinut de către I.V Stalin.
Făcusem aceste foarte scurte schiţe/portrete spre a arăta, ziceam atunci, clara continuitate în zilele noastre a ,,luptei de clasă”, din clasa conducatoare de azi de la noi, pe pielea şi viaţa noastră. Acum, în 21.11.2018, sunt alţii care ,,bagă spaima’’ în ,,burghezul” popor român. Nu ştiu dacă şi cum ,,s-o rupe”, vorba românului, dar lupta e totală, ,,de care pe care”. Îmi pare însă că Dragnea e, că Tăriceanu a ieşit subit din scenă, acum, un fel de Gheorghe Gheorghiu Dej al comunismului actual, în care toată lumea ,,deviază”, de la dreapta la stănga şi retur, că te-apucă ameţelile, nimeni neştiind că exisă şi o cale de mijloc, aceea de a ne/se gândi la popor şi ţară. Da de unde!
Stafia comunismului se plimbă, nu prin Europa, ci prin parlament, guvern, în mai toate partidele, că-ţi vine să crezi şi să strigi (dacă mai ai voce şi nu te-au redus la tăcere jandarmii), că vin turcii (pardon, sovieticii). Şi noi, naivii, n-am observat că turcii, sovieticii şi comuniştii n-au plecat niciodată, şi nu pricepem că de aici ni se trage. Comportamentul politicienilor validează, azi, existenţa lor, comuniști şi comunism, singurul care nu mai are nevoie de validare fiind pupilul sinistrei Stalin în fustă (cum a fost numită în epocă), Ion Iliescu, care aplaudă în linişte mascarada, din postura de Preşedinte de onoare, actele politice ale celui mai forţos partid din România, PSD-ul dolofan, măreţ şi de neânfrânt, ,,iepocal”.
Lupta de clasă, în sensul consacrat al sintagmei, înseamnă că proletariatul luptă împotriva claselor avute, mai modern spus, lupta tuturor cetăţenilor, indiferent de profesiile lor, împotriva clasei conducătoare, în general, alcătuită din oamenii politici şi oamenii de afaceri, veroşi deopotrivă, clasă care, de peste două decenii încoace, ne minte, ne manipulează, ne jefuieşte, ne umileşte, ne calcă în picioare şi, de când cu ineptele şi criminalele măsuri economice şi juridice, ne omoară pe toţi (ne-au omorat déjà), iar acum se omoară între ei, ca pe vremuri.
În 1971, Dan Deşliu a protestat împotriva lansării de către Ceauşescu a aşa-zisei ,,revoluţii miniculturale” (acum avem ,,revolutia bunului simţ”, ,,revoluţia în justiţie” – halal bun simţ şi halal justiţie, zău) iar în martie 1989, trimitea la Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care vorbea despre „absurdul multilateral dezvoltat” din România. Schimbarea sa de atitutudine a generat întrebarea, pusă de Georgeta Dimisianu : „Domnule Deşliu, când aţi fost cel adevărat, atunci sau acum?”. Răspunsul lui a fost unul extraordinar: ,,Doamnă eu am fost mai vinovat decât toţi, pentru că eu am crezut”. Istoria se repeta. Şi noi, naivii, am crezut că, după ,,revoluţie”, ei … . Ce să vorbeşti şi ce să taci!
