Scriam, într-un editorial, mai demult, despre Dreapta ca orientare politică, plecând de la un aforism al lui Petre Ţuţea: ,,cu stânga nu poţi nici să-ţi faci cruce, darminte să conduci o ţară”. În Romania, ,,dreapta” e o utopie asemeni ,,stângii”, pentru că în România ,,politica” însăşi e o utopie. De ce? Fiindcă la noi, ca la nimeni în lumea asta, politica nu se face în interesul ţării şi statului, ci în nume propriu şi în interes propriu sau de grup. Dacă F.S.N.-ul şi P.D.S.R.-ul iliesciene, ori U.S.L.-ul de acum ceva vreme erau utopii doctrinare (nu e normal să faci capitalism cu idei, oameni şi comportament de dreapta şi oameni de sorginte comunistă) şi de ,,procent” (nicăieri în lume nu există un partid, o grupare/aliantă, alese să conducă, cu 80%), dreapta e o utopie existenţială din moment ce, măcar până acum, ea e reprezentată doar de Traian Băsescu de dimineaţa până seara, de la revoluţie (altă utopie) până azi, el fiind singurul care a făcut şi face (încă) politică ,,şi pentru ţară”; la ceilalţi, oameni şi partide, care se zic a fi de dreapta, nu există politica ,,şi pentru ţară”, ci doar pentru ei ori partide, în ciudata luptă politică de fiecare zi, de douăzeci şi opt de ani.
Când a fost la putere, singură, dreapta a tăcut şi a făcut treabă ,,şi pentru ţară” ( a guvernat, bine sau rău). De când e în opoziţie, nici nu face treabă (adică opoziţie-nu e), măcar, gureşă, vocală, cum se zice, ,,pentru ţară”. Când a fost în opoziţie stânga, a fost foarte vocală pentru ea, iar acum, la putere fiind, dar tot în alianţă nocivă gen U.S.L., cu un fragment de dreapta- ALDE, e tot foarte vocală, dar nu-şi face treaba, adică nu guvernează pentru ţară, deşi are totul la dispoziţie (inclusiv umbra numită opoziţie). Prin aceste utopii româneşti, numite stânga şi dreapta, devine o periculoasă utopie însăşi existenţa statului (de drept sau paralel) prin inexistenţa actului de conducere devenit, destul de periculos, o continuă şi hazlie harjoană politică.
O scenă politică bipolară, în care un partid de stânga, fie el şi PSD, că altul, de unde, şi altul de drepta, fie el şi PNL, că altul, de unde, cu actuala minusculă opoziţie, alternând la guvernare şi în opoziţie, ar conferi predictibilitate dar şi stabilitate sistemului politic. Dar oscilaţiile, divagaţiile şi ,,deviaţiile” şefilor de principale partide (forţaţi de baroni-unii, şi de ,,negândire”-alţii ), strânşi în alianţe contra naturii, din diverse interese proprii, si nu din doctrine, fac ca eşichierul politic şi actul de guvernare să fie mereu imprevizibile, mai ales că, mai mereu, se apropie alte alegeri foarte importante, europarlamentarele, prezidentialele, etc. Ca atare, cheia in/stabilităţii este mai puţin la opoziţie şi la puterea himerică prezidentială), cât la puterea ramasă la ,,putere”, adică legislativul şi executivul, căci presupunem că puterea judecătorească e independentă, măcar faţă de ,,puterea politică”. „Suntem la guvernare, suntem într-o majoritate parlamentară, dar nu suntem la putere. Mă refer la mine şi la PNL cel puţin. E valabil şi pentru alţii, dar mă rog…”, spunea un preşedinte liberal care a stat un pic şi pe scaunul prezidenţial, sau ,,suntem la putere dar n-avem toată puterea-adică cea prezidenţială şi cea judecătorească”. Înţelege cineva ceva? Eu înţeleg că, toţi ar vrea ,,dictatură” sau reîntoarcerea la communism, singurele sisteme politice în care ,,unii au toată puterea”. De aici eşecuri anunţate cu seninătate, promisiuni fără acoperire, neputinţa, întotdeauna justificată, renunţarea la reforma clasei politice şi încercarea disperată de schimbare fundamentală a statului. Vorba lui Crin Antonescu: „USL este alianţa tuturor posibilităţilor” e valabilă şi azi, în locul U.S.L. fiind ALDE-P.S.D. Însă, vorba românului, ”sunt posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”.
Dilematic domnul Crin, dar, îmi pare că e mai dilematic poporul român. Dac-o fi şi-o fi să fie…!
