Dan Ciupureanu zice, undeva, nu mai ştiu unde: ,,Sunt născut la data de 01.11.1983, în Craiova. Trăiesc la Paris unde lucrez la un hotel ca responsabil”.
Că este fiul poetului Ionel Ciupureanu, un bun şi vechi prieten al meu, ştiam, dar nu l-am cunoscut, locuind, cum spune, în Franţa, însă am aflat, în timp, pe diverse căi, că el scrie literatură în limba română. Mi-a spus, într-o scurtă discutie pe fb. (zeul rapidei comunicări) că a câștigat concursul de debut al Editurii Vinea, în 2014, cu volumul Efectul calmantelor, pentru care a primit Premiul pentru debut în poezie al revistei Tiuk!. În 2015 a publicat volumul de poezii Liderul grupei mici de la grădiniţa de stat nr. 2, nominalizat pentru premiile Artgothica. În 2016 îi apare în Franţa Les jeux paralympiques, poeme, în traducerea Carinei Nedov. În 2017 a debutat în proză cu romanul Omar și diavolii, nominalizat la Tânărul prozator al anului, în cadrul Galei tinerilor scriitori. A publicat în numeroase reviste literare din România, Germania şi Franţa poezie, teatru şi proză scurtă. Notorietatea în literatură ,,i se trage”, zic eu, de la un personaj memorabil, Ian-Omar, al romanului amintit mai sus, Omar şi diavolii, în care, zice Radu Aldfulescu, „naraţiunea se dezvoltă insinuând că locul lui nu e de fapt nicăieri pe acest pământ, că patria lui şi a noastră, a celor care îi citim povestea, este în altă parte. Insinuarea alunecă spre revelaţie, graţie bolilor noastre, ale părinţilor şi bunicilor şi totodată graţie istoriei. O revelaţie potenţată de un talent poetic de excepţie… Cum se întâmplă de regulă în romanele atinse de harul vizionarismului, această istorie personală tinde să dea seama de istoria unei întregi generaţii” (Radu Aldulescu).
Pentru mine Dan Ciupureanu este un scriitor atipic, în sensul că-l poţi asemăna cu alţii (Llosa, Salinger – spun unii critici) ca romancier, dar îl bănuieşti şi de „liricizare” a prozei, de-aia neasumându-mi riscul să zic despre el că e poet ori că e prozator, e un „scriitor” în toată puterea cuvântului care propune „o nouă proză” în acest început de mileniu, proza realului interior trăitor în realul social, adică o povestire a începutului şi sfârşitului uman, cu clare accente autobiografice, cu o naraţiune în stil de film, adesea rupt, sau abrupt, fără explicații, sacadat sau în salturi, dar simplu până la absurd, lucid. Căci, cum spune Radu Aldulescu în postfața cărţii: „Ian-Omar e un reprezentant al unei generații dezaxate, dezrădăcinate, un punkist ce se bucură de toată libertatea pe care n-au avut-o părinții în comunism. Nu numai copilul dar nici părinții (adică tatăl, că mama e la nebuni) nu mai sunt atenți la educația tradițională, bombardați fiind în anii ’90 cu tot felul de modele și de opțiuni cu care n-au știut ce să facă. Deci copiii cresc sălbatic în lumea nouă. Lumea nouă așteaptă să fie umplută și, fiindcă nimic nu e interzis, totul e permis – dar chiar și acești termeni, interzis, permis, pur și simplu nu există, fiindcă nu există valori ci doar o lege a junglei și, pe lângă asta, o schizofrenie care substituie și subminează orice posibilitate de redresare. Dar te atașezi de personaj pentru că-l vezi încercând să scape, greu și împotriva mediului / condițiilor, să se rezolve, să intre în normalitate; să se adapteze la niște reguli sociale poate la fel de absurde (inumane, egoiste) dar care, cumva, păstrează un echilibru. Omar lasă în urmă, geografic, grotescul asemănător cu cel din Satantango al lui Krasznahorkai, dar psihic îl duce cu el în (Italia, Spania, Franța), de unde și eșecul în ceea ce privește adaptarea. Faptul că eșuează până la urmă (atât social cât și psihic), nu e numai trist ci dă și o măsură exactă a ceea ce politicienii numesc atunci când apasă butoanele să trimită bombe peste tot în lume conform unor simple hărți – și anume colaterall damage. Un pic prea schematizat, şi totuși, un roman care scârbește, îngrozește, întristează”.
El, Dan Ciupureanu, mai zice undeva: „Nu am o rețetă după care mă inspir, însă de-a lungul timpului tristețea este cea care m-a împins să scriu, stresul, dorința de-a fi bine prin această terapie, scrisul”, afirmaţie care mă face să cred că ne aflăm mai mult în zona romanului psihologic, şi ajungem la trăiri interioare, altele decât cele ale facilului gen „viaţa mea e un roman”, cu o metafizică proprie şi o imaginaţie crudă, debordantă, bazată pe o realitate dureroasă.
„Ce face un scriitor român la Paris ca să supraviețuiască? Cu ce te îndeletnicești, cum îți câștigi zilele? Scriitorul român face orice la Paris ca să aibă un salariu de cinci ori mai mare ca un om cu facultate din România. De exemplu spală veceuri. Eu am spălat ani de zile. Acum sunt șeful celor care spală veceuri, adică am grijă ca veceurile să fie curățate stas. Lucrez la un hotel din centru… Eu văd România din ultimul timp ca pe un sanatoriu ce se numește societate, unde pacienților nu li se spune că sunt bolnavi”, zice Dan Ciupureanu, scriitorul, în Ziarul Metropolis.
Aici nu mai e vorba despre teama zilei de mâine ci despre teama zilei de azi. A debutat ca poet (și a fost apreciat ca atare), i-a apărut romanul Omar și diavolii (la editura Polirom). Însă, zice: ,,Mereu mă voi întoarce la poezie, pot spune că Omar și diavolii e un fel de poezie și vreau să public poezie. E greu să mă depășesc mai mult decât m-am depășit cu Omar. De altfel, de câteva luni, nici nu mai scriu”. Îl sfătuiesc, prieteneşte, să scrie, că asta e crucea vieţii lui.
