Ca la mai toate spectacolele cu acțiune contemporană, cineva are o reacție apreciativă (sau nu). pe care o aude toată sala. Nici de data asta nu am fost scutiți de păreri, dar măcar ne aflăm piesa Dacă am gândi cu voce tare, primul spectacol regizat de Radu Afrim pe scena Naționalului din Craiova.
Radu Afrim este cunoscut pentru textele speciale, deloc cunoscute și asemănătoare cu ale altora pe care alege să le pună în scenă. De data asta, alege un text contemporan, al unui dramaturg bosniac pe nume Adnan Lugonic – povestea unui grup de locatari, vecini, într-un bloc: un mort prin sinucidere (încă de la începutul piesei), doi bătrâni singuri, aduși la oraș cu forța, un gay amorezat de un soț bi, un învățător moralist și foștii lui elevi rebeli, o adolescentă care-și ascunde feminitatea și tandrețea în spatele agresivității de toate felurile, un cuplu de proaspăt părinți, o prostituată și șoferul de taxi (care mai târziu se îndrăgostește de ea) și o soție tăcută. Cam astea sunt tipologiile personajelor care ajung să se suprapună pe scenă; personaje cu vieți făcute țăndări și gânduri nespuse.
Dintr-un interviu dat de Adnan aflăm că și-a dorit „o piesă în care personajele să-și exprime sentimentele cu voce tare, fără să le fie frică de comunicarea directă” și dacă observăm cu atenție, de-a lungul celor 3 ore (cu pauză) ei asta fac, dialoghează și, cumva, gândurile lor zboară și reușesc să creeze o lume total diferită de cea reală.
Piesa se bazează pe o poveste destul de simplă. Astfel poate fi înțeleasă de oricine. De oricine își propune să o înțeleagă. Iar ca totul să fie vizibil pe scenă, regizorul asociază personajelor triste, deprimate, îngândurate, melancolice și neîmplinite ale lui Adnan, tot felul de glume și ironii. Grosolane pe alocuri, vulgare în aparență și destul de lungi momente în care pe scenă se derulează un șir nesfârșit de pălmuieli și bătăi, care din nefericire plictisesc.
Referirile directe la problemele actuale cu care ne confruntăm, respectiv Coaliția pentru familie, dar și la Antena 3 (momentul în care Raluca, adolescenta rebelă, cu sexualitate incertă spune despre mama ei că ziua spală wc-urile unor bogaț, iar seara își spală creierii la antene), apariția personajului gay, mult mai explicit jucat decât în alte piese, într-o perioadă în care, aparent, în țara noastră homosexualii sunt discreditați și dați la o parte, plus concluzia lui Alex: „Mai bine cenzură, decât libertatea prostiei” (după ciondăneala cu prietenul lui), sau de ce nu, momentul în care Raluca este întreruptă din lecturarea unei cărți și țipă: „Lasă-mă bă, că eu citesc Antig(ay)ona” (moment înțeles de mine ca fiind un apropo subtil la toți cei care o ard intelectual și vor să fie observați), toate acestea stârnesc în sală tot felul de zumzăieli, semn că mesajul a fost primit.
Un plus, pe care nu l-am observat la alte piese, este alegerea numelor personajelor sau mai degrabă, faptul că nu le schimbă numele. Actorii joacă cu numele lor, iar asta pare că-i apropie și mai tare de personajul jucat și pentru public este totul mai uman.
Probabil că este cel mai sincer spectacol din ultima perioadă de pe scena Naționalului craiovean, care reușește să treacă prin fața ochilor spectatorilot toate problemele cu care ne confruntăm, dar despre care nu vrem să vorbim sau pe care nu vrem să le recunoaștem. De frică, de teama de a fi îndepărtați sau ignorați. Din cauza fatalității.
Cristina NUȚĂ
Text de: Adnan Lugonić
Regie: Radu Afrim
Scenografie: Vanda Maria Sturdza
Costume: Lia Dogaru
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Muzică: Alex Bălă
Asistent Regie: Costinela Ungureanu
Regia Tehnica: Cristian Petec
Sufleor: Ramona Popa
Traducere: Octavia Nedelcu
Cu: Cătălin Vieru, Iulia Colan, Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romanița Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Raluca Păun, George Albert Costea, Dragoș Măceșaru, Costinela Ungureanu, Alex Bălă, Lili Sîrbu, Cătălin Stratonie
