N. Grigorie Lăcriţa
„Nu supunere popoarelor este ceea ce lipseşte legiuitorului.
Legiuitorilor!
Voi sunteţi aceia ce nu ţineţi seama cum se cuvine de nevoile poporului”.
(Pitagora, Legile morale şi politice).
Cuprins:
1. Legiferarea necorespunzătoare generează numeroase şi grave consecinţe negative, inclusiv „revolte publice anti-legislaţie”.
2. Învăţăminte ce trebuie trase din prima revoltă populară anti-legislaţie din România.
3. Câte ceva despre primele revolte populare anti-legislaţie din lume.
Rezumat. Pitagora, cu peste 2.500 de ani în urmă, în „Legile morale şi politice”, atrăgea atenţia asupra faptului că „O singură lege proastă e de ajuns ca să revolte un întreg popor”. Prima „revoltă populară anti-legislaţie” din istoria omenirii este considerată cea din anul 1381, declanşată de introducerea unui „impozit pe cap de locuitor” (capitaţia), care a dus la răscoale serioase, iar Savoy Palace (lângă actuala Trafalgar Square) a fost incendiat. În urma acestor răscoale, acel „nemaiauzit impozit până atunci” a fost abandonat. Protestul istoric, cu cel mai mare miting din ultimii 25 de ani, din luna februarie 2017, din România, împotriva O.U.G. nr. 13/2017, constituie „prima revoltă publică anti-legislaţie din România”. Începutul a fost făcut şi învăţămintele care trebuie trase din această „prima revoltă populară anti-legislaţie” din istoria României constă în faptul că puterile politică, legislativă, executivă şi judecătorească trebuie să înţeleagă faptul că de acum înainte este vital să manifeste maximă corectitudine în conceperea şi în elaborarea actelor normative. Această „primă revoltă populară anti-legislaţie din istoria României” se caracterizează şi prin faptul că „a fost organizată pe reţelele de socializare”, fiind creat un bun precedent care nu mai poate fi oprit
1. Legiferarea necorespunzătoare generează numeroase
şi grave consecinţe negative, inclusiv „revolte publice anti-legislaţie”.
„Legile nu trebuie să fie subtile; ele sunt făcute pentru oameni cu înţelegere medie;
ele nu sunt expresia artei logicii, ci a judecăţii simple a unui tată de familie”.
(Montesquieu, Despre spiritul legilor).
Dacă o lege conţine un limbaj (legislativ) care (1) nu este exprimat clar, corect şi explicit, (2) nu este folosit cu bune intenţii, şi (3) conţine dubii în interpretare şi în aplicare, legea respectivă poate ajunge în rândul numeroşilor cetăţeni cu „un limbaj legislativ revoltător”, care poate genera o „revoltă publică anti-legislaţie”, precum cea din luna februarie 2017, din România, împotriva „Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13 din 31 ianuarie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală”, publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 1 februarie 2017.
Folosirea, în textul actelor normative, a unor expresii neclare, confuze, interpretabile diferit, chiar contradictoriu pentru cei care trebuie să interpreteze şi să aplice legea, capătă circumstanţe agravante (prin numeroasele şi gravele consecinţe negative pe care le generează în întreaga societate) şi sunt indicii ale funcţionării puterii legislative şi/sau executive:
1) cu persoane angajate şi promovate după alte criterii decât criteriul valorii-muncă; incompetenţa personalului cu sarcini în elaborarea legislaţiei este cauza care conduce (a) la folosirea incorectă a limbajului legislativ, şi (b) la aplicarea greşită a normelor de tehnică legislativă;
2) prin numeroase persoane cu grave carenţe de pregătire, de educaţie şi de gândire, ale căror neajunsuri se reflectă (se transmit) în actele normative pe care acestea le concep şi le elaborează.
Un act normativ, ai cărui autori
(1) fie au grave carenţe de pregătire, de gândire, de exprimare,
(2) fie nu sunt de bune intenţii, în special prin emiterea unor prevederi în interes personal, cel mai frecvent sub forma unor neclarităţi/dubii în interpretare şi în aplicare,
poate conduce, aşa după cum am mai arătat, chiar la imense revolte populare anti-legislaţie, precum protestul istoric, cu cel mai mare miting din ultimii 25 de ani, din luna februarie 2017, din România, împotriva O.U.G. nr. 13/2017.
Numai în seara zilei de duminică 5 februarie 2017, circa 250.000 de bucureşteni, şi alţi 250.000 de români din toate marile oraşe din România şi din străinătate, au ieşit seara, în stradă, în prima revoltă populară anti-legislaţie din România, pentru a protesta împotriva acestei „limbaj legislativ revoltător” din O.U.G. nr. 13/2017.
Piaţa Victoriei din Bucureşti a ajuns (aproape) neîncăpătoare pentru cei 250.000 de oameni, iar alte zeci de oraşe, precum Timişoara, Iaşiul, Sibiul, Clujul, Constanta, Ploieştiul, Bacăul, Braşovul, Aradul, Oradea, Craiova etc. au fost luate cu asalt de sutele de mii de oameni care au ieşit pe străzi mai multe zile.
Prin protestul istoric, împotriva O.U.G. nr. 13/2017, din februarie 2017, s-a inaugurat „prima revoltă populară anti-legislaţie din istoria României”.
2. Învăţăminte ce trebuie trase
din prima revoltă populară anti-legislaţie din România.
„O lege bine gândită nu lasă loc mai multor interpretări”.
„Optima lex est quae minimum iudici seu arbitrio iudicisrelinquit”.
(Cea mai bună lege este cea care lasă cât mai puţin loc judecătorului sau aprecierii judecătorului).
„Nu există ceva mai bun pentru stat decât legi bine alcătuite”. (Euripide).
Începutul a fost făcut şi învăţămintele care trebuie trase din această „prima revoltă populară anti-legislaţie” din istoria României constă în faptul că puterile politică, legislativă, executivă şi judecătorească trebuie să înţeleagă faptul că de acum înainte este vital să manifeste maximă corectitudine în conceperea şi în elaborarea actelor normative.
Această „primă revoltă populară anti-legislaţie din istoria României” se caracterizează şi prin faptul că „a fost organizată pe reţelele de socializare”.
După această „primă revoltă populară anti-legislaţie din istoria României” va avea loc o schimbare radicală în procesul de legiferare, în sensul că va fi obligatoriu ca fiecare lege să fie elaborată prin folosirea unui limbaj legislativ (de comunicare, de exprimare, de înţelegere) care (1) să fie clar, corect şi explicit în exprimare, (2) să nu conţină dubii în interpretare şi în aplicare, şi (3) să fie folosit cu bune intenţii.
Oricare dintre puterile politică, legislativă, executivă şi/sau judecătorească trebuie să înţeleagă faptul că,
în epoca Internetului, „reţelele de socializare” (precum facebook, twitter, instagram, WhatsApp etc.) au ajuns deja la performanţa de a sesiza prompt orice abuzuri, inechităţi etc. majore de la ceea ce este corect, de la „voinţa opiniei publice”, şi de a declanşa revolte populare anti-legislaţie pe măsura abuzurilor respective.
Dacă până acum puterile politică, legislativă, executivă şi judecătorească îşi permiteau numeroase şi grave abuzuri, inclusiv prin a legifera în interes propriu prin „legi speciale”, prin care încasează salarii, şi respectiv, pensii exorbitante, de acum înainte aceste numeroase şi grave abuzuri vor fi uşor sesizate şi prezentate pe „reţelele de socializare”, iar opinia publică mobilizată pentru a interveni în eliminarea acestora.
Personal consider că printre cel mai grave abuzuri prin care s-a legiferat inechitabil şi discriminatoriu, de către „demnitarii de lux”, de către „suprastatalii ipocriţi”, care au legiferat, direct sau prin interpuşi, pentru propriul interes, în scop fraudulos, sunt cele cu privire la:
1. Stabilirea pensiilor după o lege unică. De 27 de ani, „demnitarii de lux” şi „suprastatalii ipocriţi”, refuză adoptarea unui sistem de pensii bazat pe principiul cotributivităţii, pe baza căruia pensia fiecărei persoane să fie stabilită numai pe baza contribuţiilor achitate pe parcursul anilor de muncă. Pe baza unor „legi speciale”, „demnitarii de lux” şi „suprastatalii ipocriţi” încasează pensii lunare de până la 36.000 de lei RON (mass-media a relatat pe larg despre asemenea pensii exorbitante, care pot fi văzute cu uşurinţă şi pe Internet).
2. Stabilirea salariilor după o lege unică. Tot de 27 de ani, „demnitarii de lux” şi „suprastatalii ipocriţi”, refuză adoptarea unei legi unice a salarizării. Un singur exemplu este edificator în acest sens. În timp ce elitele medicinii româneşti, de care depinde sănătatea şi viaţa multora dintre noi, au un salariu tarifar de circa 700 de euro lunar, în anul 2012 preşedintele Comisii de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a avut un salariu lunar de peste 30.000 de euro, iar în ultimele două luni a încasat, cu prime şi cu sporuri, un venit total de 151.851 de euro. În ultimele două luni ale anului 2013, preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF) a încasat un venit brut total de 72.094 de euro, iar prim-vicepreşedintele 69.043 de euro, dintre care 50.946 de euro în luna decembrie 2013. Chirurgul cu 30 de ani de experienţă, doctor în ştiinţe medicale, care şi-a petrecut ultimii 40 de ani în muncă intensă, cu sute de examene, şi căruia mii de semeni îi datorează sănătatea şi viaţa, a primit în decembrie 2012 de 156 ori mai puţin decât veniturile preşedintelui CSA, iar în decembrie 2013, de 74 ori mai puţin decât veniturile preşedintelui ASF.
3. Aplicarea impozitării în cote progresive compuse. Impozitare în cote progresive compuse, care se aplică în toate ţările dezvoltate, este singura care asigură (1) înfăptuirea, efectivă şi în mod real, a principiilor autentice de echitate fiscală şi socială (în impozitare), şi (2) redistribuire fiscală, raţională şi echitabilă, a veniturilor şi a bogăţiilor. Sistemul de impozitare practicat şi în ţara noastră până la 31 decembrie 2004, bazat pe impunerea în cote progresive compuse, îndeplinea, în general, (1) principiul echităţii fiscale şi sociale (în impozitare), şi (2) condiţiile specifice unui sistem de impozitare propriu înfăptuirii statului bunăstării sociale. Prin introducerea unei singure cote de impozitare, indiferent care este aceasta, se încalcă cel mai elementar şi fundamental principiu universal de impozitare: cel al echităţii fiscale. Impozitarea nu se mai face în funcţie de capacitatea contributivă a fiecăruia, ci în mod „egalitarist”: şi cei cu venituri care nu le asigură minimum mijloacelor de subzistenţă, şi cei care obţin venituri exorbitante (de până la 30.000 de euro lunar), sunt impozitaţi identic, după aceeaşi cotă unică. Mai precis, şi cei care obţine venituri lunare din muncă la nivelul salariului minim brut pe ţară, şi cei care obţine venituri lunare de peste 300 de ori mai mare (în baza unor legi speciale, emise în scop personal, fraudulos), sunt consideraţi „egali” din punctul de vedere al sistemului de impozitare şi, ca urmare, impozitaţi după aceeaşi cotă unică. Ori, aşa după cum se ştie, în toate ţările dezvoltate din lume, la elaborarea oricărui sistem de impozitare stau câteva principii fundamentale, care nu pot fi ignorate; între care se numără şi „Impozitare în cote progresive compuse”, care constă în faptul că sarcina fiscală se stabileşte atât în funcţie de mărimea veniturilor fiecăruia, cât şi de situaţia sa familială, de puterea contributivă a sa şi a familiei sale.
Am subliniat aceste trei cele mai grave abuzuri săvârşite de „demnitarii de lux”, de „suprastatalii ipocriţi”, care au legiferat, inechitabil şi discriminatoriu, direct sau prin interpuşi, pentru propriul interes, în scop fraudulos, cu scopul de a atrage atenţia asupra opiniei publice (1) asupra acestora, şi (2) de a ne organiza, prin reţelele de socializare, pentru eliminarea acestor abuzuri, inclusiv pe cale unor revolte populare în cazul în care nu se altfel nu se poate.
3. Câte ceva despre primele revolte populare anti-legislaţie din lume.
„Frământările istoriei lumii se reflectă în politica fiscală întrucât impozitele şi cheltuielile sunt două instrumente puternice aflate în mâna guvernului”. (Paul A. Samuelson, Economia).
„O singură lege proastă e de ajuns ca să revolte un întreg popor”.
(Pitagora. Legile morale şi politice).
Pentru a se înţelege faptul în care „O singură lege proastă e de ajuns ca să revolte un întreg popor”, despre care Pitagora atrăgea atenţia, cu peste 2.500 de ani în urmă, în „Legile morale şi politice”, voi prezenta şi exemplul guvernării Thatcher din Marea Britanie, din anul 1990 *, care este cel mai semnificativ de greşeală în elaborarea politicii fiscale, care a generat o adevărată revoltă fiscală, care a condus la răsturnarea guvernului aflat la conducerea ţării.
Guvernul a dispus înlocuirea impozitelor existente cu capitaţia.
Capitaţia este un impozit stabilit în sumă fixă pe o persoană, indiferent de veniturile şi de situaţia acesteia şi a familiei sale, fapt pentru care aceasta generează următoarele efecte:
1. Înregistrarea celor mai mici cheltuieli cu stabilirea, constatarea, urmărirea, executarea (silită) şi încasarea impozitelor; ca urmare, capitaţia nu conduce la situaţii de ineficienţă. Înregistrând cele mai mici cheltuieli cu stabilirea şi încasarea impozitelor, capitaţia este de departe cel mai eficient impozit. Ca urmare, dacă s–ar avea în vedere numai considerentele de ordin economic (al principiului eficienţei impozitelor), capitaţia s–ar situa pe primul loc din acest punct de vedere.
2. Capitaţia, având un preponderent caracter regresiv al cotelor de impozitare (adică pe măsură ce veniturile cresc, cota de impozitare se reduce), conduce la cele mai mari inechităţi în impozitare în rândul contribuabililor. Cu cât discrepanţele sunt mai mari între veniturile membrilor societăţii, cu atât mai mare este gradul de inechitate. Deci, din punct de vedere politic, capitaţia este impozitul care nu este agreat, neregăsindu–se în programele electorale ale partidelor politice.
Motivul principal care a fost avut în vedere de guvernarea Thatcher din Marea Britanie, la introducerea acestui impozit, a fost acela al „guvernului ieftin”, conform căruia aparatul pentru stabilirea şi încasarea impozitelor va genera cele mai mici cheltuieli, care vor conduce şi la reducerea cheltuielilor cu întregul aparat de stat, în special cu cel fiscal.
Desigur că s–a avut în vedere şi faptul că acest impozit generează serioase inechităţi în rândul contribuabililor dar s–a considerat că „oamenii nu vor emigra şi nici nu se vor sinucide pentru a evita impozitarea, astfel încât distorsiunile economice vor fi minime.”
O asemenea decizie pare inexplicabilă într–o ţară ca Marea Britanie, cel puţin din următoarele considerente:
1. Este o ţară cu o autentică democraţie şi cu un mare grad de educaţie fiscală a contribuabililor.
2. Principiile de echitate fiscală, care sunt ridicate la rangul de principiu constituţional, nu lipsesc din programul electoral şi de guvernare al niciunui partid politic şi guvern.
3. Atât măsurile de ordin politic, cât şi cele de ordin economic sunt temeinic fundamentate şi corelate între ele şi au în vedere protecţia socială a unui număr cât mai mare de cetăţeni.
4. Populaţia, care are o bună pregătire fiscală (la nivelul obligaţiilor fiscale personale, în condiţiile aplicării fiecăruia din sistemele de impozitare practicate), cunoaşte foarte bine că sistemul de impozitare bazat pe capitaţie este inechitabil şi împovărător pentru persoanele cu venituri mici ca urmare a faptului că, pe măsură ce veniturile cresc, ponderea impozitului în venit (= cota de impozitare) se reduce, ceea ce face ca povara fiscală să crească pe măsură ce veniturile scad sau, altfel spus, cu cât veniturile cresc, cu atât mai mult scade cota cu care acestea sunt impozitate.
Greşeala guvernării Thatcher de a subestima reacţia populaţiei faţă de introducerea unui asemenea sistem de impozitare a fost de neiertat: atacurile populaţiei faţă de un asemenea sistem de impozitare, susţinute şi de figuri proeminente – aparţinând, în special, domeniului politic şi economic – au avut un rol–cheie în răsturnarea guvernării Thatcher, după 11 ani de guvernare plină de succese remarcabile.
Aceasta ilustrează, în modul cel mai convingător, că economia şi politica nu se ghidează numai după eficienţă.
Din punct de vedere al marii majorităţi a populaţiei, într–o ţară cu o autentică democraţie şi care doreşte sa realizeze statul bunăstării sociale, principiile de echitate fiscală sunt mai puternice decât cele de eficienţă bugetară.
Din cele de mai sus se mai desprinde o concluzie foarte importantă: dificultatea alegerii între eficienţă şi echitate în elaborarea politicii economice, în general, şi a celei fiscale în special.
Consider că episodul capitaţiei din Marea Britanie, din anul 1990, a pus capăt definitiv practicării sistemului de impozitare bazat pe capitaţie, indiferent cât de mici sunt cheltuielile cu stabilirea şi încasarea sa şi indiferent cât de ridicat ar fi standardul de viaţă al întregii populaţii.
Un „guvern ieftin” nu trebuie să se realizeze prin inechităţi fiscale.
Un „guvern ieftin” trebuie să se bazeze pe:
1) respectarea unor autentice principii de echitate fiscală;
2) existenţa unei legislaţii clare, precise, la modul imperativ şi stabile în timp;
3) un aparat fiscal redus, bine pregătit profesional, cu o conduită ireproşabilă şi performant în activitate;
4) întregul aparat de stat trebuie să fie cât mai eficient şi mai puţin costisitor: redus ca număr, compus din elite şi profesionişti şi cu venituri decente.
5) o preocupare permanentă nu numai pentru sporirea veniturilor bugetare, dar şi pentru reducerea cheltuielilor bugetare, concomitent cu creşterea eficienţei folosirii banului public.
Pentru o mai bună edificare asupra revoltelor fiscale generate de inechităţile în impozitare, dintre care „impozitul pe cap de locuitor (= capitaţia)”, este cel mai reprezentativ, consider că se impune a se cunoaşte şi modul în care este prezentat acest „impozit pe cap de locuitor” (capitaţia) în Dicţionarul de politică – Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001. (Sublinierile ne aparţin).
„Impozit pe cap de locuitor,,
În funcţie de diferitele sensuri ale lui poll |vot, cap, n.t.], termenul are două sensuri (S) diferite, dar de o remarcabilă convergenţă:
S1. Un impozit fix perceput pe cap de locuitor (poll însemnând „cap de om”, deci „persoană pe o listă”).
Două vestite impozite pe cap de locuitor au fost percepute în Anglia: unul în 1381 (în realitate al treilea dintr–o serie începută în 1377) şi unul în 1990.
Impozitul din 1381 a fost descris la vremea sa drept „nemaiauzit până acum”. Era greu de colectat şi a fost în mare parte eludat în locurile inaccesibile pentru perceptori, cum era Cornwall. A dus la răscoale serioase, iar Savoy Palace (lângă actuala Trafalgar Square) a fost incendiat. A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei.
Impozitul din 1990 (în Scoţia 1989) a fost şi el greu şi sâcâitor de colectat şi a fost în mare parte eludat în locuri pe care perceptorii le–au găsit greu accesibile, ca de exemplu „inima Londrei”. A dus la revolte serioase, iar clădiri din Trafalgar Square au căzut pradă focului. A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei. Cu toate acestea, se pare că a adus un beneficiu neaşteptat conservatorilor, care 1–au introdus. Dându–le votanţilor mai puţin bogaţi motive de a dispărea din registrul electoral, conservatorii au câştigat alegerile generale din 1992, la o diferenţă mai mare decât ar fi făcut–o altfel.
S2. Taxă percepută ca o precondiţie de înregistrare ca alegător (poll însemnând „numărarea de voturi la o alegere”). A fost utilizată în statele din sudul Statelor Unite, drept una dintre căile de a–i împiedica pe cetăţenii negri să voteze ( => drepturi civile) şi a fost declarată neconstituţională în alegerile federale prin Amendamentul 24 la Constituţie (1964).
Deoarece registrul electoral a fost una din sursele utilizate în alcătuirea registrului de impozitare pe cap de locuitor în Marea Britanie, acesta are un efect similar (fără îndoială în mod neintenţionat) cu acela al impozitului în sensul 2”.
