Nu ştim câţi sunt, care sunt şi cum arată, asta pentru că suferinţa lor nu este, în principal, una fizică, iar în România nu există o statistică exactă a celor care au această tulburare. Depresia este boala secolului, iar teama de a vorbi despre ea sau de a o trata duce, de multe ori, la agravarea sa până la cazuri nefericite. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, 800.000 de persoane se sinucid, anual, ca urmare a acestei suferinţe în forma sa cea mai gravă. Ce trebuie făcut atunci când ne simţim mereu trişti şi neajutoraţi, uneori fără motiv, care sunt simptomele şi cât de important este să apelăm la ajutor de specialitate, citiţi în cele ce urmează.
Daniela Ignat este psiholog clinician şi psihoterapeut cognitiv-comportamental, atestat de Colegiul Psihologilor din România. Aceasta a vorbit, pentru Jurnalul Olteniei, despre tulburarea depresivă majoră. Cel mai important pentru cei care se regăsesc în cele de mai jos este să caute ajutor şi să nu aleagă să rămână singuri în suferinţa lor.
Anca Ungurenuş: Aş vrea să ne spuneţi, pentru început, ce este depresia şi de ce nu ar trebui să ne fie frică să vorbim despre ea.
Daniela Ignat: În Manualul de Diagnostic şi Clasificare Statistică a Tulburărilor Mentale, DSM 5, nu există termenul de depresie, ci de tulburare depresivă majoră. Acesta este termenul ştiinţific şi medical. Tulburarea depresivă majoră reprezintă afecţiunea clasică dintr-un grup de tulburări depresive. De ce nu trebuie să ne fie frică să vorbim despre ea? Pentru că această tulburare este una psihică prezentă în toate mediile sociale. Este prezentă mai ales în mediul urban şi prezentă de la copii la adolescenţi şi până la vârsta a treia. Ea este în creştere, preconizându-se că în 2020 va fi a doua cauză de dizabilitate după bolile cardiovasculare. Aşadar, să nu ne fie frică să vorbim despre ea pentru că este o mare realitate a zilelor noastre.
„Oamenii au început să se deschidă şi unii chiar nu se mai feresc: intră pe uşa din faţă”
A.U.: Oamenii care suferă de această afecţiune sunt deseori stigmatizaţi social, mai ales în România. Practic, dacă mergi la psiholog, eşti văzut precum un nebun. Cât de greu vin oamenii la psiholog în condiţiile date?
D.I.: Într-adevăr, este mai uşor să judeci decât să înţelegi, fără să te gândeşti că te poţi trezi cu această tulburare, tu sau copilul tău sau mama ta sau oricine apropiat şi drag ţie. Conjuncturile vieţii nu ne sunt întotdeauna şi permanent favorabile. Atunci când persoanele aflate în suferinţă psihică nu mai sunt stigmatizate pentru că apelează la ajutor de specialitate, adresabilitatea către cabinete va creşte. Ce-i drept, adresabilitatea către cabinete a crescut în ultimii doi ani. Oamenii vin începând de la o simplă consultanţă, până la o cură psihoterapeutică. Părinţii îşi aduc copiii, beneficiind şi ei, în acelaşi timp, şi de consiliere parentală. Cuplurile au început să vină şi ele, atunci când trec printr-o criză relaţională. Zic eu că este lăudabil acest fapt şi spre binele tuturor. Oamenii au început să se deschidă şi unii chiar nu se mai feresc: intră pe uşa din faţă.
A.U.: Care sunt cauzele depresiei? Spun cauzele pentru că ştiu că nu este doar una.
D.I.: Exact. Cauzele pot fi de natură exogenă, care vin din mediul extern, sau endogenă, când nu există niciun factor de stres extern, dar apare dezechilibrul neurotransmiţătorilor de la nivel cerebral. Cauzele favorizate de mediul extern pot fi multiple. De exemplu, la copiii care trăiesc într-o familie disfuncţională sau într-un mediu ostil dezvoltării armonioase, în abuz emoţional sau fizic ori după ce părinţii divorţează sau sunt plecaţi la muncă în străinătate. Aceşti copii pot fi vulnerabili la tulburarea depresivă. Apoi, adolescenţii, în plină adolescenţă sau după, când trebuie să se confrunte cu găsirea unui loc de muncă, cu oprobriul şi presiunea socială. Consumul excesiv de alcool, etnobotanicele, drogurile, lipsa sau negăsirea unui ţel, sens şi rost, duc la scăderea entuziasmului şi la instalarea tulburării depresive. Trăim în ritm alert, vrem multe dintr-o dată şi depunem eforturi pentru a le îndeplini, uitând să ne oferim recompense, momente de linişte şi relaxarea. Șomajul, sărăcia, emigrarea, egoismul, lipsa solidarităţii şi înţelegerii dintre oameni, singurătatea, divorţul sau terminarea unei relaţii romantice, ştirile şi informaţiile negative, bătăliile duse şi pierdute, pe care fiecare şi le ştie. Iată motivele instalării tulburării depresive.
„Este bine să nu râdem de mâncăcioşi, pentru că nu ştim ce stă în spatele acelui apetit crescut”
A.U.: Când trebuie făcut primul pas, acela de a merge la psiholog? Practic, care sunt simptomele care ne spun că ar trebui să cerem ajutor?
D.I.: Tulburarea depresivă majoră, care face obiectul interviului nostru, se manifestă prin următoarele simptome, aşa cum au fost ele descrise în Manualul de Statistică Mentală DSM 4. Prima este dispoziţia depresivă, în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, fie indicată prin relatarea personală sau relatată de cei din jur, respectiv de familie sau aparţinători. La copii şi adolescenţi, dispoziţia este iritabilă. Al doilea simptom este diminuarea marcată a interesului şi a plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile care înainte ne făceau plăcere, în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. Scăderea ponderală sau, dimpotrivă, creşterea în greutate, cu o modificare de peste 5% din greutatea corporală într-o lună ori diminuarea sau, dimpotrivă, creşterea apetitului, în fiecare zi, este al treilea simptom. De aceea, este bine să nu râdem de mâncăcioşi, pentru că nu ştim ce stă în spatele acelui apetit crescut. La copii se ia în considerare capacitatea de a atinge greutatea aşteptată. Al patrulea simptom este insomnia sau, dimpotrivă, hipersomnia, adică somnul în exces, fuga. Somnul este fugă. Al cincilea simptom se referă la agitaţia sau lentoarea psihomotorie, aproape în fiecare zi, observată şi relatată şi de alte persoane. Agitaţia reprezintă comportamente dezordonate, zgomotoase, variabile ca intensitate. Lentoarea înseamnă mişcări lente, scăderea expresivităţii mimice, dificultăţi de verbalizare, inerţie. Al şaselea simptom este fatigabilitate sau lipsa de energie aproape în fiecare zi, adică te simţi obosit orice ai face şi oboseşti foarte uşor. În al şaptelea rând, avem sentimente de inutilitate, de vinovăţie excesivă sau inadecvată, care poate să devină delirantă, aproape în fiecare zi. Al optulea simptom este diminuarea capacităţii de gândire, concentrare ori indecizie, aproape în fiecare zi. Nu în ultimul rând, sunt gândurile recurente de moarte, nu doar teama de moarte, ideaţie suicidară recurentă fără un plan anume sau tentative de suicid ori un plan specific pentru comiterea acesteia. Dintre toate aceste simptome, care au fost nouă la număr, dacă cinci sau mai multe au fost prezente în jurul aceleiaşi perioade, timp de două săptămâni, iar cel puţin unul dintre simptome, fie dispoziţia despresivă, fie pierderea plăcerii există şi toate acestea cauzează suferinţă sau deteriorare semnificativă în toate domeniile de funcţionare, atunci diagnosticul este de tulburare depresivă majoră. Vorbind pe înţelesul tuturor, dacă te simţi trist aproape tot timpul, dacă simţi că ai un gol sufletesc şi nu mai ai speranţă, dacă nimic nu îţi mai face plăcere, dacă slăbeşti sau te îngraşi fără motiv, dacă ai apetit crescut sau, dimpotrivă, scade, dacă eşti agitat sau, dimpotrivă, lent, oboseşti din orice fără a avea o cauză medicală, dacă te simţi inutil sau vinovat ori trăieşti cu sentimentul pedepsei ori dacă te concentrezi greu şi nu poţi lua decizii sau dacă te gândeşti la moarte ori îţi faci un plan să îţi iei viaţa, atunci este momentul să ceri ajutor. Fără teamă şi fără ruşine, chiar dacă cel în cauză nu poate, atunci să o facă aparţinătorul, respectiv familia sau apropiaţii, pentru că nu toată lumea are familie.
A.U.: Cum ajută pshioterapia, concret, persoanele depresive şi în ce caz se merge direct la psihiatru?
D.I.: În primul rând, psihoterapia te ajută dacă eşti pregătit şi motivat să îţi reduci simptomele. Terapia cognitiv-comportamentală, forma de psihoterapie pe care eu o abordez la cabinet se focalizează pe gândire, respectiv pe cogniţie, pe comportamentul prezent şi mai puţin pe experienţele trecute, din copilărie. Mai puţin nu înseamnă, însă, deloc, pentru că ele contează în istoricul persoanei, doar că ne focalizăm pe aici şi acum, prin intervenţii structurate şi practice. Ședinţele includ interviu, evaluare prin observaţie, teste, chestionare, care evaluează nivelul şi intensitatea depresiei, personalitatea, identificarea schemelor cognitive. În primele şedinţe are loc alianţa şi relaţia terapeutică bazată pe încredere, respect şi colaborare. Urmează psihodiagnosticul, lista de probleme, indentificarea gândurilor negative sau iraţionale dezadaptative care duc la modificarea stării emoţionale şi, automat, la modificarea comportamentului. Urmează disputarea prin restructurare cognitivă a stilurilor de gândire care cauzează şi menţin depresia, dezvoltarea unui stil de gândire alternativ şi benefic. O să vă dau un exemplu de gând iraţional: nu am obţinut slujba pe care mi-o doream, cred că nu o să mai găsesc niciodată o slujbă. M-am săturat. Toate prietenele mele au un loc de muncă. Eu sunt o ratată. Încercând să schimb gândul iraţional într-unul benefic, ar suna cam aşa: sunt dezamagită că nu am obţinut slujba, dar mă voi descurca. Nu am nicio dovadă că nu voi găsi niciun loc de muncă, cum nu am avut nicio dovadă că voi obţine locul de muncă la care am aplicat. Important este să nu renunţ, perseverând în căutarea mea. Într-un cuvânt, pentru că durează mult să descriem etapele şi anatomia unui tratament psihoterapeutic, învăţăm să gândim mai realist, să ne simţim mai bine şi să ne facem mai bine. Vrem să ne simţim mai bine, dar nu ne oprim aici. Vrem să ne facem bine. Desigur, medicamentele şi-au dovedit eficacitatea în tratarea depresiei. În cazuri de depresie severă, şi nu numai, este indicată şi consultarea serviciului de psihiatrie. Cele două tratamente, psihiatric şi psihoterapeutic, nu se exclud unul pe celălalt şi se pot aborda în paralel, având rezultate bune. Bineînţeles, după caz.
„În România nu există, în primul rând, prevenţie”
A.U.: Este, deseori, numită boala secolului şi nu cred că vom şti vreodată numărul exact al persoanelor afectate de depresie. Cum vedeţi sistemul medical din România din acest punct de vedere, al sprijinirii persoanelor care au depresie?
D.I.: Este denumită boala secolului şi, aşa cum am mai spus, va fi a doua cauză de dizabilitate după bolile cardiovasculare. Sistemul medical din România nu are politici nici pe termen scurt, şi nici pe termen lung în privinţa tulburărilor mintale. Nu există, în primul rând, prevenţie, însă dacă ar exista, s-ar reduce semnificativ costurile materiale şi omeneşti. Ar fi bine ca, începând din gimnaziu, să fie module obligatorii, zic eu, nu opţionale, de educaţie pentru sănătate, în general, şi pentru sănătate mintală, mai ales.
A.U.: Se vindecă vredată depresia?
D.I.: În unele cazuri, da, în altele se ameliorează. Depinde de formele ei. Și, nu în ultimul rând, de implicarea celui în cauză în demersul său către o stare de bine.
A.U.: Cât de important este rolul persoanelor din jur în terapia celui sau celei care trece prin aşa ceva?
D.I.: Este foarte importantă susţinerea familiei, a aparţinătorilor şi a celor apropiaţi. Starea afectivă negativă a persoanei aflate în această suferinţă are impact semnificativ asupra relaţiilor familiale şi sociale. Ceilalţi, însă, ar fi bine să facă eforturi prin înţelegerea că tulburarea depresivă este o boală, o tulburare psihică şi nu o tristeţe trecătoare. Depresivii au tendinţa de izolare; putem să le respectăm graniţele pe care le impun, asigurându-i şi arătându-le, în acelaşi timp, că nu sunt singuri, că sunt înţeleşi şi că există persoane cărora le pasă. Cu toţii avem nevoie să ştim că celorlalţi le pasă, nu-i aşa?
A.U.: Dacă aţi fi, acum, faţă în faţă cu cineva care suferă de depresie, ce i-aţi spune?
D.I.: I-aş spune ceea ce s-a spus acum două mii de ani. Că oamenii suferă nu din cauza anumitor lucruri, ci din cauza felului în care ei văd aceste lucruri. Și că nimic nu este bine sau rău, ci gândirea noastră face ca lucrurile să fie aşa. I-aş mai spune că este foarte bine că a ales să nu rămână singur în suferinţa sa, aşa cum spun, de obicei, tuturor: alege să nu rămâi singur în suferinţa ta.
A.U.: La început, v-am întrebat ce este depresia. Acum, pe final, aş vrea să vă întreb: ce nu este depresia?
D.I.: Depresia nu este o tristeţe trecătoare. Și nu este nebunie. Este o tulburare, exact cum a fost ea diagnosticată şi definită. Ne este mai uşor să spunem că omul acela este nebun decât să spunem că omul acela are o suferinţă. Că este fizică sau psihică, trebuie să învăţăm să fim solidari, înţelegători şi empatici. Nu ştiu dacă lumea asta se va mai schimba, dar, totuşi, ne străduim. Ne face bine şi nouă să fim solidari, înţelegători şi empatici, să nu judecăm, şi le face bine şi celor aflaţi în această suferinţă. Aşa cum am mai spus şi la început, nu ştii cum vine peste tine sau peste cei dragi.
