( Adrian Nicola – fragmente dintr-un viitor roman, oferite segărcenilor, cu ocazia sărbătorii lor tradiţionale, TRIFONUL)
”… În călindar e Sfântul Trifon, un sfânt mai mărunt, mai neștiut de tot creștinul, dar oamenii de pe aci au făcut din ziua aceea o adevărată sărbătoare. Atunci omul îşi caută via, în plină vreme geroasă, ca să-i arate că îi pasă de ea, că nu a uitat-o. Îmi aduc destul de bine aminte, copil fiind, când m-am strecurat şi eu printre dănaci şi bărbaţi, să văd şi să aflu ce se face la Trifonul Viilor, de care auzeam în fiecare an. Zăpada sclipea muşcată de ger şi luminată de soarele blând, strecurat printre nori. Femeile, legate cu broboade lungi sau boccele şi îmbrăcate cu cojoace groase, scurteici ori haine de dimie, groase şi scorţoase, duceau cu greu coşurile de nuiele cu care se întorceau de la biserică. În coşuri purtau colive de grâu curat şi clondire cu vin de soi, străchioare cu porumb, floarea- soarelui, fasole sau secară, sfinţite de preoţi pentru a fi amestecate cu cele din sacii pentru semănat şi apoi puse în pâmânt pentru viitoarea recoltă. Era 1 februarie, sărbătoarea Sfântului Trifon, stăpânul gâzelor şi omizilor şi stăpânitorul tuturor dăunătorilor. Dacă te aveai bine cu el şi îl cinsteai cum se cuvine, aveai grâul curat, fără neghină, mac, pălămidă şi gărgăriţe, bobul de fasole era întreg şi împlinit, iar via rodea, ducea până la capăt cu bine povara strugurelui, căruia îi dădea licoare şi aromă. În urma femeilor au rămas bărbaţii, care s-au adunat în mijlocul satului , în uliţa cea mare. După ei au venit flăcăii, călări pe caii lor cu cozi şi coame împletire cu panglici colorate, cu grijă ţeselaţi din zorii zilei, scânteind din potcoave la atingerea pietrei din pavajul uliţei. Iar mai la urmă, căruţele şi săniile, trase de cai sau de boi, încărcate cu merinde şi mese şi tot ce mai trebuie omului pentru a cinsti cum se cuvine pe sfântul căruia i se mai zicea şi „cel nebun”, pentru modul în care se abătea cu rău pe casa şi gospodăria celui ce îl nesocotea. După ce preoţii au stropit cu apă sfinţită caii şi celelalte vite, în frunte s-au pus chiar ei şi cu mai marii satului. Apoi alaiul a continuat cu călăreţii şi cu căruţele şi săniile încărcate ciorchine de oameni, oale şi butoaie. În prima căruţă au fost puşi lăutarii, îngheţaţi de gerul aspru, dar încurajaţi şi omeniţi de doi vlăjgani din neamul lui Lidu care nu conteneau să îi îndemne la cântat, dar şi să le întindă cănile cu vin negru, vârtos, ca o mămăligă caldă, din cele de le pui momeală la juveţi. La peştii ăia mărunţi şi dulci, din toate apele, cât ar fi ele de sărace. Şi au pornit-o aşa, în chiuit, pe Dealul Viilor, până la crama regească de la Domeniile Coroanei. Vreascurile din crengi de salcâmi şi viţă de vie erau făcute grămezi, nu a trebuit decât să scapere scânteia pentru ca flăcările mari să arunce lumini spre cer şi să dezgheţe om şi animal. Apă mai era în căldăruşile preoţilor, aşa că au stropit din belşug viţa de vie şi pomii de pe marginea drumului, să nu se lipească tot anul mana şi alte spurcăciuni, apoi locul la cântare l-au luat lăutarii, trăgând din greu la dible şi ţambal în buza focului în jurul căruia s-au încins sârbe şi hore. Uşor-uşor bărbaţii s-au despărţit, luând cu ei de ale gurii, şi au apucat fiecare drumul viii lui, împreună cu vecinii de plai. Unii au luat-o pe Valea Oanei pe unde se zice că a fost prima vatră a satului, către Grădina Popeştilor, apoi la Dealul Robului sau la Galiceni, alţii pe vale, pe la Herghelia Regală şi Carieră până la Buia, la fântână, sau chiar în dealul Lipovului. S-au odihnit la Casa Pândarilor, unde au şi înnoptat, de teamă ca vinul să nu îngheţe, iar lupii să nu aibă din ce se desfăta. Căci tot dădeau târcoale, după cum chiar moş Ion al lui Vasilache, cel de se strigă Oniţa, păzitorul plaiului, le spusese, o haită de 20-30 de lupi veniţi dinspre pădurea Mălăicii, despre care auzise el că ajunseseră pââână la Cerăt, unde mâncaseră vreo cinci oi din cârdul lui Marinică al lui Ghiulă, chiar de la târla de lângă pădure. Unii au ajuns acasă pe înnoptat, alţii a doua zi, numai Ionete, săracul, nu a mai ajuns deloc. S-a încumetat să plece seara, pe întuneric, din plai către casă, şi a greşit drumul, apucând spre balta de la Găinărie, spre livada cu pruni de lângă calea ferată. Şi-o fi dat el seama, chiar aşa, pe întuneric că este baltă, dar şi-o fi zis că este îngheţată şi o trece fără să se mai întoarcă îndărăt, pe ocol. A rămas cu picioarele înfipte într-o spărtură de gheaţă şi nu a mai ieşit de acolo. De ce plecase Ionete? Muierea lui, una Margareta, de loc de pe la Giubega, era femeie dată … necuratului. Rea din fire, dar şi rea de muscă. Îl pusese pe Ionete, om în toată firea, cu botul pe labe, cum se spune. Nu ieşea nicicum de vorba ei. Lumea zicea că îi făcuse cu ulcica, vrăji, de, dar ea îl bătuse de câteva ori. A venit la prăvălie după gaz cu ochiul negru. Ce păţişi bă, Ionete? l-au întrebat ăilalţi oameni. Păţii pe dracu’!, le-a zis el. Îmi scăpă uşa de la coşare şi mă lovi drept în umărul obrazului. L-au căutat mult pe Ionete oamenii din sat. L-au găsit îngheţat, ca o statuie poleită cu gheaţă, după două zile de căutări. Iar popa Milcu le-a zis la căutători:
-Bă, ăsta este ofranda lui Trifon Nebunul.
O să avem precis recolte bune anul ăsta.
-Dar de ce tocmai pe el l-a luat părinte, de ce?, a sărit Ghiburel din locul lui, mic şi arţăgos.
-A vrut acasă, la muiere, de-aia. Ştiţi bine că partea femeiască nu este îngăduită la sărbătoarea Sfântului Trifon”.
