Stăteam întinsă pe burtă, undeva pe un deal din sudul Moldovei. Soarele mă alinta uşor şi tot la fel de uşor îmi aţâţa lenea. Se aude iapa nechezând ceva mai încolo. Inima parcă-mi bate în pământ şi furnicile parc-ar auzi de tot ies şi urcă pe mine agitate. În jurul meu mai aveam vreo câţiva oameni: bunica, mătuşa, unchiul şi… alţi oameni. Eu eram reprezentanta forţelor de muncă tinere. La moment, erau un fel de ”ora de prânz”, doar că una neobişnuită (pentru mine, muncitoarea din faţa calculatorului). S-au întins bunătăţile aduse pe o bucată de pământ, o bucată însetată de apă, necăjită de vară, dar binevoitoare să găzduiască atâtea guri flămânde. Noi ne-am aranjat în cerc. Am dat să mă aşez şi eu, în partea unde mi se părea mai comod (sau poate era mâncarea mai aproape), dar nu apucasem bine că mi se făcuse observaţie să îmi mişc sufleţelul în partea în care s-au aşezat FEMEILE. M-a cam amuzat, pentru că eu eram aşa… între… Iar pentru că mi s-a însărcinat să tai roşiile, m-am apucat repejor să-mi fac treaba. Nici n-am terminat, că iar mi s-a amintit că… stau lângă bărbaţi. Ei şi mi-am dat eu seama că e o tradiţie pe acolo – femeile de-o parte şi bărbaţii în alta. S-a scos pâinea din torbă. Am început să o rupem bucăţi, pe deal nu se taie pâinea. Brânza proaspătă nu lipsea din colţul nostru de masă, cum nu lipseau nici alte bucate. Gustul acestora era mai intens în spaţiul rustic. Se mai nimerea o firimitură de pământ pe felia din mână, o mai dădeam şi noi uşor la o parte şi ne căutam de treabă înfulecând. S-a ridicat paharul! În stânga aveam hrinca de pâine, cu dreapta mai apucam şi altceva de pe masa improvizată, dar gândul mi s-a dus instant la paharul acela ridicat. Era roşu ca şi căldura mea din obraji, sau poate culoarea frigului din obrajii mei din iarnă. Mă uitam la el şi citeam ”muncă”. Da, e munca oamenilor ăstora adunaţi să culeagă via. Mai dădeam ochii jos şi mă frământam… lichidul acesta era mai mult bucuria decât necazul cuiva. Până şi înecând amarul cu el, era tot un fel de ultimul gram de înţelegere şi fericire, chiar dacă nu mai eşti capabil să te ridici. Sau poate doar asta îmi pare… Și ridic capul. Doar cei ce-au fost pe deal o dată (şi mai ales cu moldovenii) ştiu că nu este timp de stat. S-au ridicat toţi, m-am ridicat şi eu. Ne-am pregătit căldările, ne-am spălat foarfecile de grădină ca să taie mai bine şi ne-am avântat la câteva rânduri mai departe. Câte doi pe rând, pe încă cinci rânduri, iar tractorul pe unul din ele. Cea mai aproape de mine a fost turiţa, şi vorbesc la mod direct. Cred că i-am picat dragă. M-am trezit că aveam şi în păr, dar când să te mai şi plângi? Și cum tăiam şi culegeam strugurii de muscat alb, rătăceam cu ochii printre frunze. Și câteva ore au tot rătăcit ochii prin frunze, iar gândurile cred că au ajuns peste toate dealurile acelea şi înapoi. Printre degete, curgea sucul strugurilor amestecat cu bucăţi de frunze uscate, strivite de mâna mea grăbită, sau poate neglijentă. Cât am cules via, am fost capabilă să strâng perle de când erau părinţii mei copii. De exemplu ”Bobiţă cu bobiţă – se face o rochiţă, strugurel cu strugurel – faci un cojocel!”. Dacă încă nu v-aţi prins, asta presupune să nu rupi strugurii şi să laşi boabe pe jos. Spor la muncă!
Ei, şi cum stăteam eu aşa, harnică printre vie, s-a iscat întrebarea de la o mătuşă ”Rima, da' tu eşti la liceu sau la facultate?”, la care ”Anul doi la facultate.” răspund eu; ”Ei, şi unde înveţi tu? Adică… în ce oraş?”, îmi ridicasem capul, îndreptasem spinarea încovoiată şi, parcă amorţită, răspund: ”La Craiova!”. Blocată pentru câteva clipe. Întrebările au continuat, care mai de care. Eu una eram deja mai agitată. Mătuşa mi-a amintit că, uite, acuşica iar va trebui să plec de acasă. Da' parcă ea, da' parcă toate laolaltă au legat un cuget cu numele ”plecare”. Câteva minute mai târziu, făceam deja planuri, în cap aveam liste cu lucruri ce aşteptau a fi ticsite în valiză, sărmana valiză… şi ca tot omul care se crede sănătos, zâmbeam şi eu bolnavă de frumuseţea amintirilor (şi tare sper să nu mă fi văzut prea mulţi). Și nu mă întrebaţi când a trecut timpul, cum am ajuns acasă la bunei să stăm la masă şi să savurăm cina. Bărbaţii au dat strugurii prin teasc, iar eu m-am strecurat în casă. De acolo multe nu s-au petrecut, decât că timpul atunci când ţi-e bine- fuge.
Odată ajunsă acasă, în micul oraş Cantemir, am început pregătirile, pentru că Rima moldoveanca, pleacă din nou. La mai puţin de o săptămână a trebuit să îmi fac bagajul. Haine, vase noi, încălţăminte, produse alimentare pe care le găseşti doar în Moldova, toate nu îşi mai găseau locul în valiză. Și scoţi şi pui, iar scoţi şi iar pui… De unde vine şi mama şi imi mai aduce câte ceva, şi parcă nu poţi să nu întinzi mâna să iei. În seara plecării, când timpul nici într-un caz nu ţinea cu mine, nu ştiu cum şi nici când am înghesuit toate câte le mai aveam, în câteva minute. În câteva clipe mi-am luat rămas bun de la mama, câteva clipe pentru un moment ce-a frământat zeci de scriitori să scrie opere. Tata m-a apucat şi pe mine şi valiza dintr-o parte, am urcat în maşină şi ne-a dus direct la gară. Iar cum tot călătorul e zăpăcit, am mai verificat de vreo trei ori dacă am actele, banii şi cam astea… Am urcat într-un autobuz. Am trecut printr-o gară de Bucureşti, am urcat într-un IR90 şi tot acolo mi-a fost drumul. Șinele m-au dus, nicăieri altundeva decât la Craiova. Craiova m-a întâmpinat cu soare şi sinceră să fiu aveam nevoie de căldură… Să pleci de acasă după trei luni bune, e mult mai greu decât mi-aş fi închipuit, poate chiar mai greu decât anul trecut. Acum ştiam la ce vin şi, sincer, mă temeam să nu fiu nevoită să le iau pe toate de la început.
M-am regăsit din nou în Oraşul Aşteptărilor. Starea mea la sigur era dominată de voioşie, adică… cum să nu fii voioasă când deja dai direcţii altora sau dai un sfat? E pură satisfacţie! Am apucat să întâlnesc chipuri cunoscute, şi mă bucur că nu au rămas doar nişte feţe trecătoare pe o stradă. Îmi surâde un an nou. Mergând pe aceleaşi străzi acum sunt mai încrezătoare, mai ambiţioasă şi mai plină de marca ”Rima”.
După o vară în care am colindat, cu mine încă port acel miros de câmp, de libertate, muncă şi omenie. Vara m-a învăţat lecţii scumpe, m-a învăţat să preţuiesc momentul! Acum că tot am ajuns să întâmpin toamna la Craiova, deschid braţele pentru acei oameni ce urmează să-i cunosc, pentru acele încercări gata să-mi modeleze răbdarea şi caracterul, pentru lucruri noi!
Aş închina acel pahar de must, la care am muncit câteva zile pe deal, nouă! Simplu NOUĂ, pentru că nu trebuie să avem merite speciale de a fi oameni, adică… presupun că toţi suntem buni la ceva! Nu neapărat într-o meserie, mă refer şi la a fi bun să-i asculţi pe alţii, să ajuţi cu o pâine când la tine se spânzură şoarecii în frigider, să fii bun la a oferi zâmbete când nu doar ţie, dar şi altora le e greu. În fine, m-aţi înţeles! Aş închina pentru noi!
Și-acum că tot mi-am amintit de unul din gândurile mele de pe sub frunzele de vie, întreb:
”Cum îţi dai seama că a venit toamna? Frunze aurii, copaci trişti şi fire de iarbă stoarse de viaţă? Natura fără îndoială ne vorbeşte nu mai puţin ca oamenii… Dar dacă am fi orbi, cum am şti că este toamnă? Am sta să aşteptăm să răsune la radio în fiecare dimineaţă data, ca să ştim că Răpciune ne surâde cu noi treburi?” Poate… Însă până descâlcesc întrebarea pentru mine, vă las să îmbrăţişaţi anotimpul pentru ce este el. Scrieţi greutăţile pe frunze şi lăsaţi-le să plece, bucuriile scrieţi-le în picături de ploaie, să adape mai multe bucurii istovite de probleme, iar momentele purtaţi-le în fiecare mişcare – sunteţi mii de clipe adunate laolată şi multe altele ce urmează a fi înmulţite. Bine v-am regăsit!
