14 (era să zic 15) septembrie 2015, că de şi ăst ministru' vrea să rămână şi el în istorie, ziua cea mai frumoasă din învăţământul românesc.
Ziua emoţiilor, ziua primilor paşi ai bobocilor, ziua revederilor, ziua în care un nou an şcolar porneşte la drum. E ziua în care surâsul şi bucuria copiilor au darul de a-i înveseli pe toţi cei care lucrează în sistemul învăţământului preuniversitar. Ziua în care personalul didactic, nedidactic şi auxiliar lasă de o parte toate problemele profesionale, nemulţumirile şi neîmplinirile pentru a-i întâmpina pe elevi cu zâmbetul pe buze.
Ziua asta frumoasă în care părinţii şi bunicii retrăiesc la aceeaşi intensitate cu copiii şi nepoţii startul noului an şcolar are şi ea ungherele ei ascunse.
După această zi reîncep, din păcate, problemele – eterne – învăţământului: atât în mediul urban, dar mai ales în mediul rural: administrative, legislative, sociale, etc. Şcoli insalubre, wc-uri în fundu' curţii, clădiri fără aviz sanitar de funcţionare, lucrări neterminate, sau mai rău renovări de mântuială.
În plan moral acest an şcolar ar trebui să debuteze cu un surâs natural al cadrelor didactice având în vedere că la finalul săptămânii trecute s-au mai dat nişte restanţe financiare din hotărârile judecătoreşti. Dar cam atât, pentru că şi învăţământul e măcinat de problemele sale care se acutizează de la semestru la semestru.
Programa şcolară e una care nu este racordată timpurilor moderne: stufoasă, obositoare, ineficientă. Normele didactice – neracordate la necesităţile unui învăţământ modern, eficient şi fezabil. Legislaţia – una nu foarte concisă pentru că s-a inoculat, în special la cadrele care sunt spre sfârşitul carierei, faptul că devenit titular în sistem eşti intangibil. Chiar dacă reclamă o serie de drepturi, nu am auzit sindicaliştii din domeniu să militeze pentru sancţiuni drastice (eliminarea din sistem sau suspendarea dreptului de a mai preda) pentru toţi cei care nu sunt demni de a sta la catedră.
Colac peste pupăză, dincolo de eternele nemulţumiri pe care sindicaliştii le au cu şefii lor şi guvernanţii, problemele cele mai mari tind să fie cele create de părinţi. Părinţi care au, de la an la an, o agresivitate verbală şi un comportament pe care-l răsfrâng direct către propriile odrasle care devin din ce în ce mai agresive verbal şi chiar fizic în raportul cu dascălii lor. Familiile copiilor, nu generalizăm dar sunt din ce în ce mai multe cazuri, au pretenţii, nemulţumiri, dau indicaţii etc. Oare nu realizează că acest comportamentul este unul total dăunător copiilor lor? Se pare că nu. Nu-i mai puţin adevărat că la situaţiile acestea s-a ajuns şi datorită lipsei de intransigenţă morală şi profesională atât a cadrelor didactice, cât şi a conducătorilor de instituţii şcolare.
Mersul ultimilor ani ne arată că în învăţământul preuniversitar românesc s-a instalat o autosuficienţă crasă, în binecunoscutul stil danubiano-pontic, totul mergând în limitele butadei: ”lasă bă că merge şi aşa !”.
Nu vrem să stricăm frumuseţea acestei unice zile dintr-un an, dar e cazul ca toţi cei implicaţi în acest sistem educaţional să-şi vadă rolul şi rostul şi să se limitezele la atribuţiile care-i revin:
Cadrele didactice:
– să-şi ia în serios rolul pe care îl au şi să-şi facă atractive şi utile orele de curs;
– să aibă o relaţie strict profesională şi educativă în relaţia cu părinţii;
– să-şi adapteze materia pe nevoile stricte ale unei educaţii minime necesară oricărui individ într-o eră mereu în schimbare în plan social şi tehnologic;
– să înceteze a mai gândi că munca lor este una specială, care trebuie recompensată de Paşte, Crăciun, 1 şi 8 martie, etc.
Părinţii:
– să-şi vadă de rolul lor educativ şi formal pentru societate pentru odraslele lor;
– să se asigure că într-adevăr copiii lor vor avea cei 7 ani de acasă;
– să înceteze cu linguşirea şi cadorisirea cadrelor didactice, doar de dragu' ca odrasla lor să aibă medie maximă;
– să accepte judecata şi notarea profesorului şi să nu mai exercite presiuni;
– să-şi educe copiii să-şi respecte profesorii;
– să lase cadrele didactice să-şi facă meseria, dar să-i şi admonesteze atunci când condiţionează notele din catalog de meditaţiile obligatorii în privat.
Guvernanţii:
– să creeze un cadru legislativ concret;
– să elimine politica din structura şi infrastructura şcolară;
– să creeze o reţetă financiară care să dezvolte actul educaţional şi să recompenseze la adevărata valoare munca din spatele catredei, în toate aspectele ei.
Cam aşa cred că ar trebui să stea lucrurile. Iar dacă la japonezi singurii care nu se înclină în faţa împăratului sunt profesorii sper ca într-o zi noi românii să avem decenţa de a ne înclina cu respectul cuvenit în faţa fiecărui dascăl care ne-a format să devenim cineva în societate.
Să auzim şi să citim numai de bine !
