Ce ar avea în comun anticele graffiti, pamfletele renascentiste şi cafenelele englezeşti? Ei bine, toate reprezintă o formă de socializare. Înainte să beneficieze de infinitele posibilităţi ale internetului, oamenii s-au adaptat şi au inventat căi din cele mai diverse pentru a se exprima şi a obţine feedback.
Unele dintre cele mai recente postări pe pereţi le regăsim prin casele sau prăvăliile romanilor, în speţă la Herculaneum şi Pompei. Cineva se laudă cu cuceririle amoroase, altcineva că a făcutun lucru nepotrivit. Exemplele care s-au păstrat după erupţia Vezuviului ne arată că se scrijelea pe pereţi aproape orice, de la bârfe triviale la poveşti pline de erudiţie şi umor.
Romanii obişnuiau, de pildă, să lase mesaje unul pentru celălalt în locuri pe care le frecventau. Tot la Pompei, avem un graffiti prin care Onesimus îl salută pe Secundus, fratele său, iar în aceeaşi casă a prietenului comun, când apare Secundus, acesta răspunde mesajului primit. Pe pereţii tavernelor se ceartă rivalii în dragoste.
Socializarea la romani
Putem astfel întâlni mesaje de tipul: “Succesus, un ţesător, o iubeşte pe sclava cârciumarului, o fată pe nume Iris. Dar ea nu-l iubeşte pe el! Rivalul său spune asta! Adio, ratatule!”. Mai jos urmează replica: “Invidiosule, de ce ne stai în cale? Cedează în faţa unui bărbat mai arătos care nu este tratat cum se cuvine, dar are un chip minunat!”. Prin case oamenii mai scriau versuri faimoase, ca cele ale lui Lucretius, de multe ori aducând şi ei o doză de originalitate, modificând şi înflorind poezii cunoscute.
Astfel de aspecte regăsim într-o carte captivantă a lui Tom Standage, editor la The Economist, intitulată “Writing on the Wall: Social Media. The First 2000 Years”. Oricât de tentant ar fi pentru tehnofili să presupună că multă vreme oamenii au trăit într-un adevărat vid de informaţie, multitudinea de reţele sociale dezvoltate de-a lungul istoriei ne arată că de fapt omul a fost dintotdeauna însetat de comunicare, bârfe şi informaţii din cele mai variate.
Scribii funcţionau ca un fel de bază de date ale antichităţii, iar mesagerii denumiţi tabellari reprezentau mecanismul de transmitere a informaţiei care asigura interconectarea dintre provinciile distante ale Imperiului Roman. Iulius Caesar se pare că ar fi fost capabil să dicteze două scrisori simultan unor scribi diferiţi.
Notiţele pentru distanţe scurte se scrijeleau pe tăbliţe cerate unde receptorul putea da o replică, în vreme ce mesajele care circulau pe distanţe lungi se scriau pe papirus. Faptul că termenul de ‘scroll’ (pergament) se foloseşte azi în contextul digital este o rămăşită a acestui strămoş analog: înainte papirii se desfăşurau pe orizontală, iar acum explorăm lumea digitală deplasându-ne vertical pe pagini (to scroll).
Nici abrevierile de tipul ‘ftw’ sau ‘fyi” nu sunt o noutate. Romanii se foloseau şi ei adesea de abrevieri în mesaje. De pildă, SPD însemna salutem plurimam dicit, adică transmite multe salutări. Şi se pare că nevoia acută de a împărtăşi semenilor câte ceva nou, adică de a reînnoi statusul, o nutreau şi anticii din plin. Cicero, pe când călătorea prin provincii, îşi implora un prieten să-i scrie mereu câte ceva despre ce se petrece la Roma.
Conţinutul din scrisorile romanilor ajungea adesea la urechile unui public foarte larg în cadrul elitelor. Anumite obiective politice, dar mai ales sâmburii de scandal se transmiteau cunoştinţelor, care uneori mai adăugau câteva date în plus, adevărate sau nu, care se dădeau mai departe. Veştile oficiale circulau şi ele prin intermediul reţelelor informale. Unul dintre strămoşii ziarului modern îl reprezintă Acta Diurna Populi Romani, adică Actele cotidiene ale poporului roman. Iulius Caesar a iniţiat proiectul, de care se folosea pentru a-şi slăbi adeversarii politici făcând dezvăluiri din interiorul conducerii statului.
Dar în curând Acta va cuprinde şi veşti despre înmormântări, divorţuri, ba chiar şi poveşti cât se poate de personale, ca de pildă despre un căţel loial care a înotat prin Tibur după trupul stăpânului său executat. O copie Acta se publica zilnic pe table de lemn în for, iar aristocraţii îşi puteau trimite sclavii să copieze tot conţinutul.
Desigur că scribii mai şi selectau datele, în conformitate cu preferinţele nobililor, care la rândul lor făceau schimb de poveşti, ceea ce ajuta oarecum la menţinerea unui relativ grad de informare chiar şi în zonele mai îndepărtate ale Imperiului.
Tweets din lumea modernă
Dar ce aveau romanii nu este singurul precedent al reţelelor sociale. Pamfletele uneori virulente şi adesea în legătură unele cu altele din secolul al XVII-lea pot fi considerate precursoarele blogurilor moderne. Tehnica citării unor pasaje întregi din textul „duşmanului” şi a contra-argumentării acestora avea o popularitate imensă înainte ca bloggerii să o pună în practică. Pe de altă parte, diverse cărţulii de interes general permiteau oamenilor din epoca Tudorilor, deci mai înainte, să strângă glume, reţete, poeme, citate, etc. Scopul dublu al acestor colecţii nu este deloc departe de cel al socializării contemporane: de a face cunoscute lucruri plăcute şi interesante şi de a proiecta o anumită imagine despre sine.
În perioadele de cenzură, metodele de a socializa şi a împrăştia opinii şi zvonuri s-au adaptat. Arhivele poliţiei pariziene din secolul al XVIII-lea păstrează bucăţi de hârtie ascunse care cuprindeau versuri cu substrat politic şi anecdote. Astfel de proto-tweets permiteau bârfitorilor să compileze un mare număr de subiecte de interes. Chiar şi camerele de chat au un antecedent în schimburile de informaţii ale operatorilor de telegraf din America secolului al XIX-lea. Când nu erau mesaje oficiale de transmis, operatorii foloseau codul Morse penru a discuta, a spune glume, ba chiar a juca şah şi a purta conversaţii amoroase.
Mult mai multe astfel de încarnări ale reţelelor sociale întâlnim în cartea lui Standage, care aduce în vedere şi cât de apropiate sunt temerile şi angoasele contemporane de cele din vechime. Ascensiunea cafenelelor în secolul al XVII-lea ca spaţiu de discurs şi relaţionare socială cauza şi nemulţumiri similare cu cele adresate forumurilor: în ambele situaţii se iroseşte mult timp şi nu mereu cu folos. La fel, după explozia tiparelor începând cu secolul al XVI-lea, intelectualii se plângeau că acum orice ignorant îşi poate exprima gândurile. Insatisfacţia faţă de lărgirea cadrelor comunicării este aşadar mult mai veche decât cea provocată de bloguri şi tweeturi. Dezbaterea trebuie însă nuanţată.
Astăzi sunt şi bloggeri buni, şi bloggeri proşti, la fel cum acum câteva secole erau şi pamfletari buni, şi pamfletari proşti. Iar tiparul şi cafenelele au stimulat incontestabil cultura şi au oferit cadre noi şi interesante propagării cunoaşterii, dar şi a criticii.
Întorcându-ne puţin în Pompei, şi acolo oamenii se plângeau de calitatea îndoielnică a „postărilor”. Un graffito sună cam aşa: “Vai, dragă perete, mă mir că încă nu ai căzut din pricina atâtor mâzgăleli plicticoase”. Dar este nevoie de puţină perspectivă pentru a aprecia valoarea unor astfel de remarci. (sursa The Daily Beast)
