Azi o să scriu despre… despre noi, cei pățiți; despre mine, veșnic nemulțumita Rima…
Săptămâna asta mi s-a părut lungă, mai lungă ca așteptarea, mai presantă ca dorul. Sunt asemeni unei centrale nucleare, doar că la baza reactorului meu nu am nevoie de uraniu, drept combustibil, ci de ură.
Da, e un cuvânt cu o semnificație profundă, dar e unul potrivit pentru antipatia ce mi se înrădăcinează ușor în suflet și minte.
Întotdeauna încerc să văd ce e mai bun în oameni, și cum mi-au mai remarcat câteva persoane, încerc să le găsesc la toți scuze pentru lipsa de bun simț, și să cred că nu le sunt în fire lucrurile meschine. Adevărul e că multora doar le găsesc scuze. Sunt furioasă pe mine pentru că asta nu îmi e decât o altă slăbiciune. Am atâta răbdare și atâta indulgență dar uneori mă întreb de ce trebuie să le ofer și cineva să se bazeze pe ele? Poți observa că se aprind scântei printre rânduri, dar o să ard subiectele care mă dor mai târziu.
O să mă întorc un pic în timp, cam acum 9 luni, ca să fac o legătură. Ce însemna pentru noi cei admiși în România plecarea? Pentru mine era o nouă aventură, la bordul căreia eram nerăbdătoare să mă urc. Știam că odată plecată de acasă multe aveau să se schimbe, în special eu. Așa a și fost. Plecarea mi s-a părut deopotrivă o eliberare dar și o îngreunare. Nu poți să o explic prea bine. Cum să explic că ceea ce mă face fericită mă și consumă? Vezi tu… doar poți să o simți că e acolo. Mă amuz când îmi amintesc ce gânduri aveam de la început. Îmi propuneam să nu îmi prea fac prieteni, nu mă prea încânta ideea (întotdeauna nu am înțeles firea oamenilor, nu-i pot citi ca și caractere). Știam că am venit cu un scop, să mă formez ca și viitor specialist. Odată cazată cu alte încă patru fete la cămin, am înțeles care e atuul și care e șasele de treflă, și că jocul abia începea. Într-o lună m-am tot decazat și nu pentru că îmi era prea bine. [ că doar nu te așteptai să fie totul numai miere, Rima] N-am prea stat să vorbesc despre atmosfera din camera aceea, dar acolo am gustat umilința, discriminarea (parțială, pentru că dintre două moldovence, mi se aplica doar mie), esența toxică a stereotipurilor și deficitul bunei educații. Am „înghițit” multe acolo, și nu doar eu… Toleranța nu știu dacă mi-a făcut mai bine sau mai rău, norocul însă de a mă putea schimba în alt cămin a fost SALVAREA! Mă salvam de a nu deveni o altă victimă, ulterior o altă copie a dictaturii camerale. ”Primirea călduroasă” mi-a insuflat multă nesiguranță în oamenii pe care i-am întâlnit mai apoi. Am avut prilejul să întâlnesc la facultate colegi care inconștient, dar ferm, mi-au schimbat părerea, că pot fi OAMENI și nu au nevoie să încerce să te domine doar ca să se simtă ei încrezuți. După aceasta am intrat într-o organizație studențească, avalanșă de noi cunoștințe. În una din seri, când mă întorceam de la ședințele cu ei, chiar lângă facultate am fost înconjurată de un grup de tineri, aveau de la 18 ani în sus. Erau cam… mulți. Cercul fiind făcut, eu eram ”mingea” pasată de pe o parte pe alta. Au început să mă tot împingă de la unul la altul, să-mi adreseze cuvinte „dulci”. Să mă întrebi ce gândeam… Simțeam frică, de fapt, atunci aveam impresia că o și gândesc. Mă limitam pur la raționament, la cel mai jos nivel de raționament, să fiu sinceră, care nu implica mândrie, statut de domnișoară… Mă gândeam (și speram de altfel) să le treacă cheful de amuzament, să nu le opun rezistență distracției lor și să ies după câteva împingeri. Nimeni nu ar fi avut nevoie de o gură mare, cuvinte… Ei nu erau tineri cărora să le poți adresa cuvinte. Așa și s-a întâmplat, am ieșit, iar pasul îmi era mai mult decât grăbit. Mi se blocase respirația, auzeam în urechi bătăile inimii, nici un sunet mai mult. Toate clădirie îmi erau împrăștiate, absente, iar ochii parcă doreau să lăcrimeze… dar era furia, furia cea care le bloca. În fiecare colț de clădire respiram frică. Mi-aș fi dorit să-i lovesc, să-i pun la pământ și să-i lovesc până ar fi recunoscut că sunt niște… niște nesimțiți. Era prima dată când îmi doream să lovesc pe cineva. Să lovesc pentru că ei de vorbă bună și bun-simț nu știau, doar durerea fizică i-ar fi pus pe gânduri. La zeci de minute după aceea am început să plâng. Plângeam cred că mai mult pentru că nu puteam să ajung să înțeleg motiul din spate – de ce? Sau poate pentru că oamenii de partea cealaltă a drumului nu au avut nicio reacție… niciuna.
Acum două zile mi s-a întâmplat ceva asemănător. Evident aleg să vorbesc de cazurile mai mari, nu de fiecare.
Cine mă cunoaște știe că iubesc muzica. O zi fără muzică e o zi tristă.
Astfel, eram pe Calea Unirii cu căștile în urechi când un grup de puștani, de 14-16 ani mergeau în direcția opusă. Unul din ei a încercat să-mi apuce fața gesticulând și ceva vulgar, m-am ferit însă și mi-am căutat de drum. Instinctiv, la câteva secunde după gesturile cu tentă sexuală, m-am întors. Sunt pățită, nu am încredere în oameni. Atunci când am întors capul, unul care era mai mare, era deja pe punctul de a mă apuca de fund și de sân. Mâini lungi, bine coordonate! Josnic. Eram toată numai furie. Pe lângă faptul că i-am împins mâinile, inexplicabil mergeam cu pași grăbiți spre grupul lor și eram gata să-l pălmuiesc sau, vorba aceea, să-i dau vreo doi zdupaci să-și uite numele și să știe doar de mamă. Ardeam pe dinăuntru. Într-un moment știu că l-am întrebat ” Ai o problema?” , răspunsul ” Boala sexului!” și hohote de copii inteligenți. Stau și mă întreb acum dacă părinții lor știu ce măgari hrănesc. Părinții celor de atunci noaptea, părinții copiilor ăstora care nu au ieșit de pe băncile școlii… Nu înțeleg de ce se îndură chestiile astea. Nu o dată mi-am auzit colegii spunând ” E Craiova, aici totul e posibil!”. Nu e oare posibil pentru că o lăsăm să fie? De ce trebuie să tolerăm lucrurile dar nu să le îndreptăm? Sunt supărată că cei mai mari nu-i urechează și când văd obrăznicături din astea, trec cu vederea. Vezi tu… ”e copilul altuia, nu o să stau să-l educ eu”. Să zicem că azi am fost eu, moldoveanca, mâine ar putea fi copilul tău și ar avea șansa să fie tratat mult mai urât. Dar poate că puștanii ăștia nu mai au tineri de la care să învețe? Nu mă face să cred că asta e, de fapt, cel mai bun lucru pe care îl învață de la cei din jur. Atâta timp cât nimeni nu îi mai dă o palmă la ceafă, nu are de unde să înțeleagă că e un needucat.
Și în țară am avut parte de fluierături pe stradă, dar nu mi-a fost frică să merg noaptea. Și culmea e că de multe ori se învinuiesc alte naționalități sau etnii pentru că a auzit nu știu care o situație. Repet: sunt oameni printre oameni, alegerea le aparține. Craiova nu a făcut decât să îmi contureze un principiu mai vechi: discriminarea, din partea mea, poate să vină doar din lipsa altora de educație (și nu mă refer la studii, mă refer la cei 7 ani de acasă). Scade în ochii mei nu pentru ca e mai închis la piele sau pentru că e femeie sau bărbat, că e oltean sau moldovean, ortodox sau catolic… astea nu contează atât timp cât știe cum să se comporte uman.
Am ales să scriu despre aceste 3 cazuri pentru că aparent m-au marcat. Am învățat despre toleranță în condiții de umilință, despre frică și despre furie. Am aflat că stările astea, ne arată că, de fapt, suntem mai mult decât ne cunoaștem. În două din situațiile de mai sus, m-au făcut să mă simt inferioară și să-mi fie frică să fiu femeie. Sunt sigură că într-o zi nu o să-mi mai fie și că voi fi gata, în astfel de condiții, să-mi asum riscuri. Întrebarea mea este: dacă într-o situație asemănătoare, care aparent începe de la glume proaste, aș fi capabilă să lovesc pe cineva, m-ar acuza cineva pentru că nu am fost capabilă să rezolv altfel?
P.S: Și pentru o fracțiune de secundă mi-am amintit de versurile:
Judecând după purtare,
Ia gândiţi-vă mai bine
Şi răspundeţi la-ntrebare:
Care-i om şi care-i câine?
