Românii de pretutindeni sărbătoresc, pe 23 aprilie, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (denumire în Oltenia, Muntenia, Moldova) sau 𝗦â𝗻𝗴𝗶𝗼𝗿𝘇𝘂𝗹 (nume al sărbătorii în Transilvania și în Banat), zi de prag menită să revitalizeze, să ocrotească și să stimuleze rodul pământului și forța de muncă a țăranilor.
În spațiul geografic românesc, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost anticipat încă din antichitate de 𝘊𝘢𝘷𝘢𝘭𝘦𝘳𝘶𝘭 𝘛𝘳𝘢𝘤 sau 𝘊𝘢𝘷𝘢𝘭𝘦𝘳𝘶𝘭 𝘋𝘢𝘯𝘶𝘣𝘪𝘢𝘯, divinitate agro-pastorală autohtonă. Între cele două divinități poate fi identificată, mai întâi, o asemănare de semnificație.
Astfel, 𝘊𝘢𝘷𝘢𝘭𝘦𝘳𝘶𝘭 𝘛𝘳𝘢𝘤 sau 𝘋𝘢𝘯𝘶𝘣𝘪𝘢𝘯 era considerat stăpânitorul rodirilor, semănăturilor, manei câmpiilor, vitelor mulgătoare și păsărilor.
Din mulțimea de martiri ai credinței creștine, Sfântul Gheorghe este patronul țăranilor (etimologic provine din subst. gr. 𝘎𝘦𝘰𝘳𝘨𝘰𝘴 = ță𝘳𝘢𝘯, 𝘧𝘦𝘳𝘮𝘪𝘦𝘳) purtând armura de 𝘊𝘢𝘷𝘢𝘭𝘦𝘳 𝘢𝘭 𝘭𝘶𝘪 𝘋𝘶𝘮𝘯𝘦𝘻𝘦𝘶, fiind numit în acatistul său drept: „plugar al cinstirii de Dumnezeu„, „dezrădăcinător necinstirii, toată înșelăciunea idolilor din rădăcină smulgând-o”, „semănătorul copacilor dreptei credințe”, „tăietorul neghinelor înșelăciunii”, „smulgător al spinilor idolilor”, „semănător al holdei credinței”, „aducător lui Hristos de pomi cu frumoase roade”, „purtător de grijă al rodurilor slujirii Treimii”, „tăietor al rădăcinilor credințelor păgâne”. Ogorul Țăranului – Cavaler este eminamente duhovnicesc. Ostășia sa cavalerească, de asemenea.
Reprezentarea Sfântului Gheorghe ca un luptător pe cal alb, omorând un balaur și salvând un copil sau o tânără de la moarte este subiectul predilect al icoanelor de sticlă sau pe lemn, în timp ce pe pereții mânăstirilor și bisericilor apare preponderent sub înfățișarea unui soldat tânăr, frumos, fără barbă, cu părul creț, înalt și voinic, fiind plasat, de regulă, în registrul cel mai de jos de deasupra stranei drepte, în imediata vecinătate a scenei care îl reprezintă de Hristos în chipul Dreptului Judecător.
În legendele populare românești îi sunt preamărite însușirile de purtător de biruință împotriva Necuratului, în calitate de ostaș al Împăratului Ceresc, asemenea Sfântului Dumitru (𝘚â-𝘔𝘦𝘥𝘳𝘶), existând credința că Dumnezeu decide celebrarea Sfântului Gheorghe la 23 aprilie, „𝘤𝘢𝘱𝘶𝘭 𝘱𝘳𝘪𝘮ă𝘷𝘦𝘳𝘪𝘪”, iar pe a Sfântului Dumitru la sfârșitul toamnei. Ambii sfinți dețin cheile vremii, marcând schimbarea timpului. De aceea când se aude orăcăitul broaștelor, Sfântul Gheorghe (𝘚â𝘯-𝘎𝘦𝘰𝘳𝘨𝘪𝘶) ia cheile de la Sfântul Dumitru (𝘚â-𝘔𝘦𝘥𝘳𝘶) și închide iarna cu o cheie, iar cu cealaltă deschide vremile bune de primăvară, prin glasul broaștei, Dumnezeu transmițând porunca. Toamna, după plecarea păsărilor călătoare și după încetarea cântecelor broaștei, Sfântul Dumitru (𝘚â-𝘔𝘦𝘥𝘳𝘶) ia cheile în seamă și închide cu una vremea bună, iar cu a doua deschide iarna.
În general, Sfântul Gheorghe este considerat a fi 𝘤𝘢𝘱𝘶𝘭 𝘱𝘳𝘪𝘮ă𝘷𝘦𝘳𝘪𝘪, al trezirii naturii la viață. La Sfântul Gheorghe avea loc „oprirea câmpului”, adică circulația liberă a animalelor. De atunci încolo, până la Sfântul Dumitru, când „se slobozea” iarăși câmpul, animalele trebuiau păzite. Nici ciobanii nu mai puteau circula peste semănăturile de toamnă sau de primăvară.
Noaptea din ajunul Sfântului Gheorghe era ultima când animalele mai puteau să pască slobode pe ogoare. Nu întâmplător, sătenii din numeroase localități din Oltenia lăsau animalele libere, în noaptea respectivă, ca să pască pretutindeni, inclusiv pe semănăturile cu păioase, obiceiul având și considerente practice, anume împiedicarea creșterii exagerate a grâului în înălțime, spre a nu fi doborât de vânt sau ploi pe timpul verii.
Tot de Sfântul Gheorghe se consuma și î𝘮𝘱𝘳𝘰𝘶𝘳𝘢𝘵𝘶𝘭, adunându-se crengi verzi și arcuindu-se în formă de cerc la stâlpii de casă, de prispă, grajduri etc. În unele zone ale țării, de pildă în Bucovina, răchita era considerată copacul Sfântului Gheorghe.
În Oltenia, 𝘱𝘳𝘰𝘰𝘳𝘶𝘭 reprezintă renașterea vegetației. Creanga înverzită, tăiată din pădure, era privită ca substitut al divinității, în stare vegetală. În satele din sudul Doljului, flăcăii se adunau în cete, luau ramuri verzi din pădure, împodobeau cu ele căruțele sau carele și se plimbau prin sate.
În ajunul Sfântului Gheorghe, în Goicea-jud. Dolj, se purtau pe cap coronițe de ramuri verzi. Oamenii se urcau în căruțe împodobite cu salcie și, însoțiți de lăutari, mergeau la câmp. La „capul locului” se juca o horă rituală, după care se trecea cu căruțele peste grâul verde.
Țăranii din Bodești și Benești – jud. Vâlcea își împroorau vitele și le treceau apoi, în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe, prin țarinile înrourate.
În Vâlcea și Mehedinți, ramura verde constituie și un remediu de îndepărtare a vrăjilor: „femeile aduc jugastru și salcie, de pun în poartă, la stâlpul casei și la găleata laptelui; în ziua de Sfântul Gheorghe se pune fag verde la poartă și la casă”.
O secvență însemnată a scenariului ritual practicat în ajunul Sfântului Gheorghe era aprinderea 𝗳𝗼𝗰𝘂𝗹𝘂𝗶 𝘃𝗶𝘂 de către feciori necăsătoriți. În unele sate din Dolj, focul viu se făcea dintr-o movilă de paie, iar de la focul viu feciorii aprindeau ulterior mai multe focuri în diferite puncte ale satului, sărind peste foc, pentru a fi sprinteni și ușori întregul an.
În Oltenia, noaptea din ajunul sărbătorii Sfântului Gheorghe este cunoscută cu numele 𝗠â𝗻𝗲𝗰ă𝘁𝗼𝗮𝗿𝗲 denumire simbolică dată unor entități imaginare, spirite malefice care circulă în ajunul Sfântului Gheorghe spre a lua mana vitelor, a fura somnul copiilor, visul fetelor și norocul flăcăilor. Întruchipările malefice sau strigoaicele erau duhurile rele ale bătrânelor care făcuseră farmece sau vrăji, acestea mergând în ajun de Sfântul Gheorghe prin văzduh, călare pe cai transformați din bărbații care nu purtaseră căciulă și ieșiseră cu capul descoperit din casă. Mânecătoarele erau izgonite prin zgomote puternice făcute de flăcăii care ieșeau cu buciumul, fluierând la fluiere și cântând tare.
La Balș – jud. Olt, femeile încingeau gălețile în care mulgeau laptele de la vite cu salcie verde, la care adăugau un „𝘵𝘦𝘪 𝘥𝘦 𝘭𝘢 𝘮ă𝘵𝘶𝘳ă ș𝘪 𝘰 𝘱𝘢𝘳𝘢 𝘥𝘦 𝘢𝘳𝘨𝘪𝘯𝘵 𝘤𝘶 𝘧𝘪𝘳 𝘳𝘰ș𝘶”.
Pentru protejarea vitelor de boli și sporirea manei, în Oltenia s-a practicat frecvent datina „𝘳ă𝘴𝘶𝘤𝘪𝘵𝘶𝘭𝘶𝘪” vacilor care fătau pentru prima dată. Numele acestui obicei vine de la schimbul de replici dintre doi copii, băiat și fată, care țin, de o parte și de alta, o azimă rotundă, prin care se mulge vaca. Băiatul rostește cuvântul „cucu”, iar fata răspunde „răscucu”. Uneori, în dimineața Sfântului Gheorghe, animalele sunt trecute printr-un cerc de ramuri verzi sau pe deasupra cercului. După mulgerea animalelor prin cerc, însemn solar, el se fixează în poartă.
Noaptea dinspre Sfântul Gheorghe este socotită una dintre cele mai propice pentru 𝗷𝗼𝗰𝘂𝗹 𝗰𝗼𝗺𝗼𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿. De aceea se crede că acela care veghează atunci le poate descoperi, dar numai cei buni în fața lui Dumnezeu au șansa să le dezgroape. Sfântul Gheorghe era așteptat de către fete mai cu seamă pentru aflarea celor sortiți să le fie pereche. Fetele din Zănoaga-jud. Dolj puneau, în ajunul Sf. Gheorghe, „𝘤â𝘵𝘦 𝘶𝘯 𝘧𝘪𝘳 𝘥𝘦 𝘣𝘶𝘴𝘶𝘪𝘰𝘤 𝘢𝘧𝘢𝘳ă, 𝘭𝘢 𝘱ă𝘵𝘶𝘭 𝘴𝘢𝘶 𝘭𝘢 𝘤𝘰ș𝘢𝘳, 𝘤𝘢 𝘴ă-ș𝘪 î𝘯𝘤𝘦𝘳𝘤𝘦 𝘯𝘰𝘳𝘰𝘤𝘶𝘭.”( 𝘚𝘪𝘮𝘪𝘰𝘯 𝘍𝘭. 𝘔𝘢𝘳𝘪𝘢𝘯)
În Romanați, fetele și flăcăii mergeau la 𝗴𝗼𝘃𝗶𝗲 (horă), ca să-și afle perechea.
În satele din sudul Olteniei a fost consemnat un obicei pentru tămăduirea bolnavilor, prin stropirea cu agheazmă de pe ramuri verzi înmuiate în apă sfințită la biserică. Tot în Oltenia oamenii se cântăreau pe cântare mari, împodobite cu ramuri verzi, spre a fi sănătoși întregul an. Femeile din sudul Olteniei culeg în ziua Sfântului Gheorghe urzici și ating cu ele toți membrii familiei, spre a fi iuți, harnici și îndemânatici. De Sfântul Gheorghe se împart oale ceramice cu lapte, colac și lumânare, numindu-se pomana Moșilor de Sfântul Gheorghe.
Material realizat de: dr. Roxana Deca, muzeograf Secția de Etnografie, 𝘔𝘶𝘻𝘦𝘶𝘭 𝘖𝘭𝘵𝘦𝘯𝘪𝘦𝘪 𝘊𝘳𝘢𝘪𝘰𝘷𝘢
Foto: Muzeul Olteniei
