„De-a lungul existenţei milenare, comandanţi de oşti, voievozi, domnitori şi conducători de stat s-au preocupat constant pentru protecţia, conservarea şi apărarea fondului demografic, bunurilor materiale şi spirituale de valoare, ca factori fundamentali ai continuităţii fiinţei şi progresului poporului român, aspru încercat de vicisitudini.”
„Apărarea civilă”este un capitol fundamental al istoriei naţionale. Subliniem termenul pentru că ar fi greşit să credem că această problemă aparţine sferei, evident, mai restrânse a istoriei militare. Apărarea populaţiei, a patrimoniului său material şi spiritual constituie (cine se poate îndoi?) o preocupare vitală, pe măsura sporirii numărului şi eficacităţii mijloacelor de distrugere, utilizate de adversar.”
„Cu viaţa mea apăr viaţa„- deviză rămasă înscrisă în tradiţia armei – a fost onorată şi consacrată pe parcursul celor84 de ani de existenţă, prin misiunile dificile menite să asigure, în mod unitar şi profesionist, apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului înconjurător, a valorilor materiale şi culturale importante, pe timpul producerii unor situaţii de urgenţă, care să permită înlăturarea efectelor distrugătoare produse de dezastrele naturale şi catastrofele care au marcat de atâtea ori ultima jumătate de secol, şi restabilirea rapidă a stării de normalitate.
„De câte ori un vrăjmaş puternic năvălea în ţară, toţi locuitorii pustiau oraşele şi satele şi se strângeau cu turmele şi bucatele lor în munţi, a căror intrare era apărată atât prin natură, cât şi prin fortificaţii”.
Instinctul de conservare şi de apărare, în acelaşi timp, a fiinţei umane în situaţii de pericol, manifestat şi transmis din generaţie în generaţie de către comandanţi de oşti, de populaţie însăşi, îşi găseşte oficializare scrisă, pentru prima dată în istoria poporului român, în învăţăturile domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) către fiul său, Theodosie, în care îl sfătuieşte pe el şi pe urmaşi ca, în caz de război, populaţia civilă (copii, femei, bătrâni ai dregătorilor şi ţăranilor) să fie dusă (protejată prin evacuare în zone inaccesibile cotropitorilor) înapoia zonelor unde urmează să aibă loc luptele cu vrăjmaşii cotropitori. Acest prim înscris, ce străbate întregul Ev Mediu, istoria modernă şi contemporană a poporului român, pune bazele a ceea ce numim astăzi protecţia populaţiei civile şi a valorilor material – spirituale fundamentale prin dispersare şi evacuare – măsură complexă asigurată în timp de pace şi pusă în aplicare în situaţii speciale.
14 august 1916… După doi ani de neutralitate, regele Ferdinand angajează România în război de partea Antantei şi împotriva Puterilor Centrale. Prima conflagraţie mondială antrenează în vârtejul său şi ţara care, ruptă în două de Carpaţi, dar mai cu seamă de istorie, cunoaşte ororile bombardamentelor, ale convoaielor de refugiaţi, ale morţii. Două zile mai târziu, Ordonanţa prefectuluiCapitalei prezintă primele norme de conduită pentru populaţieînainte, pe timpul şi după atacurile din aer. Era prima încercare de soluţionare a problemei protecţiei populaţiei civile, principala victimă a războaielor moderne şi, prin extensie, a dezastrelor de orice natură.
„Este seva istorică ce a stat la baza organizării şi funcţionării apărării civile, proba cea mai autentică oferind-o acţiunile Marelui Cartier General şi Marelui Stat Major aleArmatei Române în perioada războiului pentru reîntregirea neamului din 1916-1918, când în timp-record au reuşit să efectueze protecţia unei părţi din populaţia civilă şi bunurilor materiale de valoare din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea prin evacuare, grav ameninţate de cotropitorii germani, austro-ungari şi bulgari.”
În 1930, Ministerul de Interne elaborează Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, aprobat prin înalt Decret Regal. Trei ani mai târziu, la 28 februarie 1933, prin Decretul Regal nr. 468 se aprobă Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene, având ca scop „să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”. Prin prevederile sale, detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Momentul este considerat drept actul de naştere al Protecţiei Civile, instituţie care, iniţial sub denumirea de Apărare Pasivă, pendulează de-a lungul timpului între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, extinzându-şi treptat activitatea de la cea pur militară (măsuri de siguranţă, prevenire şi salvare, organizate în scopul de a completa acţiunea apărării active prin prevenirea la timp a populaţiei despre apropierea atacului inamic, camuflarea obiectivelor terestre, asigurarea ridicării şi îngrijirii răniţilor sau victimelor gazate) la completarea cu acţiuni pe timp de pace, în cazul calamităţilor şi dezastrelor naturale, ale căror urmări sunt mult mai grave decât ale oricăror catastrofe cauzate de factorul uman.
Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive – un fel de Stat-major în înţelesul actual, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei. În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă. Se instituie centre de instrucţie de apărare pasivă la ministerele Aerului şi Marinei, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Educaţiei Naţionale, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Căilor Ferate, precum şila fiecare judeţ, municipiu şi oraş. În 1942 se înfiinţează unităţi de intervenţie de protecţie civilă şi detaşamente speciale în 6 oraşe din România.
Protecţia populaţiei şi a valorilor materiale determină, în timpul războiului, necesitatea înfiinţării unor unităţi speciale de apărare pasivă. Unităţile de intervenţie aveau ca misiuni: prevenirea la timp a populaţiei despre apropierea atacului aerian inamic; camuflarea cât mai bine posibil a obiectivelor terestre; limitarea efectelor bombardamentelor inamicului; asigurarea ridicării şi îngrijirii răniţilor sau victimelor gazate, înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora; stingerea sau limitarea marilor incendii; ridicarea şi înlăturarea marilor dărâmături; repararea imobilelor avariate de incendii sau bombardamente; ridicarea de tabere pentru evacuaţi şi sinistraţi sau pentru adăpostirea materialelor.
La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului; prin Instrucţiunile nr. 440 se stabilesc structura organizatorică şi misiunile apărării pasive, luând fiinţă Comandamentul Apărării Pasive, cu rolul de a pregăti, îndruma, controla şi conduce toate operaţiunile de apărare pasivă, precum şi de a instrui personalul încadrat şi populaţia pe baza legilor, regulamentelor,deciziilor ministeriale, ordonanţelor publice şi tuturor dispoziţiilor şi ordinelor privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului.
Tot în 1943 ia fiinţă Corpul Special de Intervenţie, destinat a interveni în centrele bombardate de inamic, pentru înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora, stingerea şi limitarea marilor incendii şi înlăturarea marilor dărâmături din întreprinderi, repararea imobilelor avariate de incendii şi bombardamente şi ridicarea de tabere pentru sinistraţi, evacuaţi şi materiale.
În iarna anului 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al armei, care avea menirea de a pregăti şi perfecţiona cadrele şi personalul civil pentru diferite funcţii şi specialităţi în protecţia civilă.
Prin Decretul nr. 24 din 17 ianuarie 1952 se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene în cadrul Ministerului de Interne, care era organizat în state-majore de apărare locală antiaeriană la nivelul regiunilor, ca unităţi administrative, în raioane şi oraşe mari. Şase ani mai târziu unităţile şi formaţiunile de apărare locală antiaeriană trec din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului Apărării Naţionale.
Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare armata şi, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Acţionând zi şi noapte, aceasta a contribuit la salvarea de vieţi omeneşti, înlăturarea avariilor tehnologice şi a distrugerilor. Să amintim că atunci s-au înregistrat 1.570 morţi, 113.000 răniţi, 32.900 locuinţe prăbuşite sau grav avariate, iar 35.000 familii au rămas fără adăpost. Valoarea pagubelor provocate de seismul din 4 martie 1977 s-a ridicat la peste două miliarde de dolari (la valoarea din acel an).
Un an mai târziu, prin apariţia Legii nr. 2/1978, apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, atribuţiile acesteia fiind diversificate. În perioada următoare acesteia i se asigură un nou cadru normativ, alte structuri organizatorice şi misiuniadecvate. Orientarea spre misiuni specifice la dezastre devine evidentă şi mai clară, totuşi, abia după anul 1990.
În anii ’80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populaţii pentru diferite situaţii de risc. S-au alcătuit planuri de protecţie şi intervenţie în situaţii complexe şi s-au desfăşurat numeroase exerciţii de apărare civilă.
Revoluţia din decembrie 1989 a creat condiţiile perfecţionării activităţii de apărare civilă, instituţia înscriindu-se în procesul de democratizare iniţiat de acest act istoric. Astfel, România a ratificat, prin Decretul nr. 224 din 11 mai 1990, Protocoalele adiţionale I şi II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate.
În Legea apărării naţionale nr. 45/01.07.1994 apare în mod oficial denumirea protecţia civilă. în octombrie 1996 se aprobă Legea protecţiei civile (nr. 106), în care sunt stipulate atribuţiile acestei structuri. Potrivit acestei legi, Protecţia Civilă era o componentă a apărării naţionale care cuprindea ansamblul măsurilor adoptate şi activităţilor desfăşurate în scopul asigurării protecţiei populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre. Această lege a fost abrogată şi înlocuită în anul 2004 de Legea nr. 481, noua lege a Protecţiei Civile.
În continuă perfecţionare şi modernizare, Protecţia Civilă – denumire preluată, conform convenţiilor amintite, pentru a înlocui sintagma de „Apărare Civilă” – rămâne o componentă importantă a sistemului naţional de apărare a ţării, făcând parte din forţele de protecţie, destinate să asigure apărarea populaţiei şi a bunurilor materiale, salvarea răniţilor şi acordarea primului ajutor, limitarea şi lichidarea urmărilor atacurilor efectuate de inamic din aer şi de pe uscat, precum şi participarea la înlăturarea urmărilor unor calamităţi sau catastrofe.
Profesionalismul cadrelor din Protecţia Civilă a fost probat în multe ocazii în aceşti ani de existenţă: la inundaţiile catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000, 2001, 2006 şi 2007, cutremurele devastatoare din 1940 şi 1977, secetele prelungite, accidentul de la Centrala nucleară de la Cernobîl, accidente aviatice şi tehnologice, alunecări de teren cu impact catastrofal asupra localităţilor.
Evoluţia Protecţiei Civile continuă cu prevederile Legii nr. 106/1996, prin care este redefinită această noţiune, cu toate implicaţiile sale.
Odată cu apariţia Ordonanţei de Urgenţă nr. 179/26 octombrie 2000, se prevede trecerea unităţilor militare de protecţie civilă de la Ministerul Apărării Naţionale la Ministerul de Interne, scopul fiind acţiunea unitară în activitatea de intervenţie.
Noua lege a protecţiei civile (Legea nr. 481 din 8 noiembrie 2004 privind protecţia civilă*republicată*) stabileşte mai clar atribuţiile acesteia şi se doreşte a fi un act normativ care integrează protecţia civilă în Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Dezastrele produse în anii 1998, 1999, 2000, 2001, 2005, 2006 şi 2007 – inundaţii de mari proporţii care au afectat suprafeţe mari ale teritoriului naţional – au scos în evidenţă importanţa formaţiunilor specializate şi dotate pentru intervenţia oportună în situaţii de urgenţă. În acest sens anul 2000 marchează începutul unor schimbări profunde, deoarece înfiinţarea formaţiunilor profesioniste pentru intervenţie era imposibilă, în condiţiile impuse de lege, s-a căutat o formulă pentru profesionalizarea forţelor de intervenţie.
În aceste condiţii, în 30 august 2001, Guvernul României emite Ordonanţa nr. 88 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, care statuează înfiinţarea serviciilor publice comunitare profesioniste şi a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, ce au camisiuni principale apărarea vieţii, bunurilor şi mediului împotriva incendiilor şi dezastrelor precum şi realizarea măsurilor de protecţie civilă.
După 11 septembrie 2001, strategia şi concepţia protecţiei populaţiei civile s-au schimbat profund, în special datorită creşterii ameninţărilor determinate de atacurile teroriste. A crescut preocuparea responsabililor tuturor componentelor Sistemului Naţional de Apărare, inclusiv a Protecţiei Civile, în a căuta mijloace şi metode de răspuns adecvate pentru fiecare situaţie de urgenţă civilă. Au fost luate măsuri de actualizare a documentelor operative de planificare şi conducere a intervenţiilor, în conformitate cu standardele şi procedurile NATO, au fost elaborate şi actualizate periodic planurile de cooperare dintre forţele şi mijloacele Sistemului Naţional de Apărare. S-a iniţiat un sistem de pregătire intensificată a structurilor proprii de intervenţie, pe scenarii referitoare la situaţiile de risc nuclear şi chimic, acţiuni teroriste combinate cu dezastre provocate, activităţi la care au participat toate structurile cu responsabilităţi specifice.
Pentru creşterea gradului de pregătire a populaţiei s-a diversificat paleta de activităţi: au fost derulate acţiuni de pregătire a cetăţenilor şi comunităţilor, alarmări publice, a fost intensificată pregătirea elevilor şi studenţilor, au fost editate materiale de informare, care au vizat pregătirea populaţiei pentru cunoaşterea măsurilor de protecţie şi a modului de acţiune în cazul producerii unor situaţii de urgenţă civilă.
Pe plan extern, încă din anul 1994 – prin structurile de lucru ale Comitetului Superior pentru Planificarea Urgenţelor Civile din NATO (SCEPC), s-a acţionat pentru promovarea cu prioritate a unor proiecte privind managementul situaţiilor de criză, prevenirea dezastrelor, ajutorul medical de urgenţă şi schimbul rapid de informaţii.
În anul 2004, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, aprobată prin Legea nr. 15/2005, prin care a fost aprobată cu modificări Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004în România se naşte un sistem modern, integrat de gestionare a situaţiilor de urgenţă, punându-se astfel bazele constituirii forţelor de intervenţie în caz de urgenţă prin unirea structurilor militare de protecţie civilă cu structurile de pompieri militari. Hotărârile de guvern care au urmat reglementează principiile, organizarea, misiunile şi funcţionarea structurilor naţionale şi teritoriale de management şi a forţelor şi mijloacelor de monitorizare, alarmare şi intervenţie.
Anul 2005 a marcat închegarea unei structuri unice de management şi intervenţie în situaţii de urgenţă, prin unificarea structurilor de protecţie civilă şi a pompierilor militari, pentru a asigura instituirea unui cadru modern pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, a unor mecanisme manageriale perfecţionate, menite să asigure, în mod unitar şi profesionist, apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului înconjurător, a valorilor materiale şi culturale importante, pe timpul producerii unor situaţii de urgenţă, care să permită restabilirea rapidă a stării de normalitate.
Împlinirea a 84 ani de la înfiinţarea Protecţiei Civile din România reprezintă o nouă ocazie pentru ca Protecţia Civilă din România să schimbe ţinuta specifică intervenţiei în situaţii de urgenţă cu haine de sărbătoare.
1 MARTIE – ZIUA MONDIALĂ A PROTECŢIEI CIVILE
În anul 1972, printr-o rezoluţie O.N.U., ziua de 1 Martie a fost stabilită ca Ziua Internaţională a Protecţiei Civile.
Prima atestare istorică a Organizaţiei Internaţionale a Apărării Civile este datată în 1931, anul în care generalul medic francez Georges Saint-Paul a înfiinţat la Paris fundaţia ”Asociaţia Leii din Geneva” (Lieux de Geneva Association) sau ”Geneva Zones” (Geneva fiind sediul Crucii Roşii şi sediul Ligii Naţiunilor). Prin înfiinţarea acestei fundaţii, acesta a vrut sa definească zonele neutre sau oraşele deschise în care unele categorii de populaţie civilă să se poată refugia pe timpul războiului. El s-a gândit, în mod special, la femei, copii, bolnavi şi persoane în vârstă. Ideea fondatorului ”Geneva Zones” a fost, de fapt, să creeze în toate ţările zone de siguranţă bine demarcate sau localităţi stabilite pe o bază permanentă şi recunoscute ca atare, încă din timp de pace, prin înţelegeri bilaterale sau internaţionale.
Mai târziu, în anul 1935, la iniţiativa ”Geneva Zones Association”, Parlamentul Francez a adoptat în unanimitate o rezoluţie, invitând Liga Naţiunilor”să studieze modalităţile de creare în fiecare ţară, în funcţie de înţelegerile ratificate prin Liga Naţiunilor, localităţi, locuri si zone care, în caz de conflicte armate, să fie apărate de toţi combatanţii şi folosite pentru tratative militare…”.
Generalul medic Georges Saint-Paul a murit în anul 1937, dar, la rugămintea sa, Asociaţia a fost transferata de la Paris la Geneva şi a devenit Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Populaţiei Civile şi a Construcţiilor Istorice pe Timp de Război sau Conflicte Armate.
Dintre realizările asociaţiei sunt consemnate intervenţiile între beligeranţii din Războiul Civil din Spania (1936) şi din conflictul Chino-Japonez (1937), când a obţinut crearea de zone neutre pentru unele categorii de necombatanţi din Madrid şi Bilbao precum şi din Shanhai şi Nanking.
În anul 1947, Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Populaţiei Civile şi a Construcţiilor Istorice pe Timp de Război sau Conflicte Armate publică lucrarea ”Războiul modern şi Protecţia Civilă”, un adevărat manifest public. Lucrarea consemnează acţiunile generalului medic Saint-Paul, experienţa acumulată, precum şi prezentarea unei schiţe preliminare a unei Convenţii Internaţionale privind crearea unei ”zone neutre numită Zona Geneva”.
Ideile şi principiile dezvoltate în această lucrare au fost izvorul de inspiraţie pentru schiţarea textului prezentat la Conferinţa Diplomatică de la Geneva din mai-august 1949 şi pentru revizuirea a patru Convenţii ”privind protecţia persoanelor civile în timp de război”, adoptate anterior.
