6:30, lumina zilei devine din ce în ce mai slabă. Umbra nopţii îmbracă timidă văzduhul. A venit timpul ca ziua de ieri să-şi încheie socotelile cu prezentul, să lase loc viitorului, la fel cum iarna s-a îmblânzit şi lasă loc primăverii.
În sudul României, într-o regiune în care sângele fierbe, iar limba le e ascuţită la mânie, oltenii petrec. Focuri aprinse din loc în loc luminează sate şi oraşe. Vinul şi buna dispoziţie încinge atmosfera. Se lasă post. Și aşa cum cere obiceiul această zi trebuie marcată.
„Strigarea peste sat”
În satul lui Marin Sorescu, Bulzeşti, în seara de lăsatul secului la Paşti, flăcăii buni de gură şi mai îndrăzneţi, se urcă pe două dealuri din partea de nord a satului şi încep să strige, de regulă cu glas prefăcut sau într-o oală spartă, ca să nu fie recunoscuţi, despre năravuri de-ale locuitorilor, de-ale fetelor.
Este o sărbătoare a tinerilor de la sate prin care sunt strigate, în special, fetele de măritat (adevărate declaraţii de intenţie), dar nu lipseşte nici satira; sunt vizate fetele urâte şi uitate, femeile măritate dar leneşe, beţivii, hoţii, leneşii, oameni mai deochiaţi, în speranţa că auzindu-se strigaţi aceştia se vor îndrepta. Nu scapă nici oficialităţile locale: popa, primarul, jandarmul.
Odinioară, în ziua de lăsatul secului, finii mergeau cu plocon la naşi, ajunşi acolo, înainte de a se aşeza la masă sărută mâna naşilor ca semn de respect, dar şi pentru a primi o nouă binecuvântare din partea lor. Cântă şi se veselesc până seara târziu, iar când se întorc acasă nu se aşează în pat pentru odihnă, ci aprind la poartă un foc mare unde continuă petrecerea.
Miros de cauciuc ars, tăciune încins şi fum gros
Sunt semnele unui ritual ce are rost purificator. În tradiţia satului se spune că în acel moment se arde răul anului ce a trecut. În anii de mai de demult, femeile bătrâne puneau pânză veche peste jarul rămas de la foc şi afumau întreaga gospodărie. Fumul ar fi alungat şerpii, rozătoarele şi gândacii din curte şi gospodărie. Astăzi, detaliile încep să se piardă, generaţia mea nu mai păstrează tradiţia în întregime, dar dacă e rost de petrecere, asta se respectă.
O vorbă spune: „Câte bordeie, atâtea obiceie”. Și cum Oltenia e mare, nu peste tot în duminica de lăsatul postului se aprind focuri. Am avut noroc, sau poate ghinion, încă nu m-am hotărât, să fiu un copil cu mai multe bordeie. Ieri, am plecat dintr-un sat de lângă Dunăre unde în seara de lăsatul postului oamenii împart din casă în casă bucate de dulce, dar nu aprind focuri. Acolo, focurile se aprind de Bobotează, când se păzesc fântânile să nu fie spurcate de spiritele rele. Și am ajuns în Segarcea, un orăşel aflat la aproape 30 de km de Craiova, oraş cu tradiţie într-ale vinului. Pe seară, când am ajuns eu, străzile erau îmbrăcate în fum, iar la porţi vedeai ici, colo câte-un foc arzând.
Strânşi în jurul vâlvătăii, segărcenii nu mai simţeau frigul. Focul le încălzise trupul, iar vinul sufletul.
Liniştea nopţilor de altă dată a devenit amintire, căci, acum, chiuituri şi urale se auzeau din toate părţile. Licoarea lui Bachus a dezlegat limbi, până şi cel mai nepriceput cântăreţ a devenit un artist într-ale muzicii.
Focurile aprinse în duminica lăsatului secului sunt doar o parte din ritual. Ele întâmpină Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului când viaţa intră în normal şi spaţiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor.
Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale şi practici magice, poartă diferite denumiri: Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.
Se spune despre Sântoaderi că sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusa de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Şchiop.
Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu şezători şi iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuinţa în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu merg la şezătoare.
Ritualuri şi tradiţii, în zilele săptămânii
Lunea curată, prima zi după lăsatul secului, era consacrată preparării borşului, aliment nelipsit din Postul Paştelui. Metoda preparării nu era întâmplătoare, ci se făceau “vrăji, descântece, gesturi şi formule magice care garantau fermentarea, puritatea şi calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primavară.
Marţea vaselor, denumea ziua în care vasele folosite pentru mâncarea “de dulce” se spălau cu leşie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatră vânătă” (pentru stropirea viţei de vie împotriva manei) , se strângea zăpada netopită, pentru a se face apă folosită în ritualuri magice de înfrumuseţare sau pentru a se stropi podelele când se măturau, se faceau farmece şi vrăji.
Miercurea strâmbă era o sărbătoare ţinută, de obicei în Oltenia, pentru sănătatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.
Joia iepelor era celebrată prin diferite interdicţii de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai ales a cailor. O întâlnim în sate din Oltenia, Muntenia şi Moldova.
Vinerea Sântoaderului, vinerea de după lăsatul secului de Paşti îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader şi este aşteptată cu interes de fetele nemăritate şi de tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarba cu întrebuinţări în medicină populară, în vrăji şi în descântece.
Sâmbătă Sântoaderului se spune că aparţine celui mai puternic şi afurisit dintre Caii lui Sântoader. Este ziua când se spală părul cu apa amintită, se tunde părul de pe fruntea vacilor ( invocând acelaşi descântec de mai sus, pentru a creşte părul fetelor) – ele nu au voie să iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănâncă caii părul”, este ziua când fetele (trecute de 14 ani) îşi despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în horă satului.
Se fac mâncăruri speciale ( boabe de grâu sau porumb fierte şi îndulcite cu miere) se fac colaci din faină de grâu – denumiţi brânduşei, care se dau de pomană. Se face coliva de sufletul morţilor, denumită coliva lui Sântoader şi se duce la biserică şi cimitir. Credinţa este că dacă o parte este păstrată şi mâncată peste an, te apără de friguri.
Sursă: crestinortodox.ro
