Apendicită, hemoragie, o luxaţie sau chiar cancer. Suferinţă şi durere. Sunt motivele pentru care păşim, uneori cu teamă, alteori cu încredere şi speranţă, pragul spitalului. Nimeni nu s-a dus şi probabil nu se va duce de plăcere la spital. Doar ei, medicii, asistentele, infirmierele, rezidenţii, studenţii, personalul ce se ancorează zi de zi în sitemul sanitar, pentru noi, bolnavii.
Astăzi, la ceas aniversar, când împlineşte 45 de ani din momentul în care s-a făcut recepţia lucrărilor şi cheia a fost predată, cel mai mare spital din ţară, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, a devenit mingea pe care o vrea fiecare în terenul său. În timp ce municipalitatea vrea să construiască un alt spital regional, iar pe acesta să-l detoneze, Consiliul Judeţean vrea să investească în actualul.
Văzut ca un „palat al sănătăţii” de către dr. Eugen Mareş în momentul în care s-a inaugurat, spitalul avea să fie nu doar un loc unde oamenii mergeau să se trateze, ci şi un centru universitar pentru tinerii ce se şcoleau în tainele medicinei la Craiova.
Construcţia în formă de „Y” s-a ridicat în aproximativ cinci ani. Anual au lucrat în medie aproximativ 250 de salariaţi. S-au turnat 22.000 mc de beton armat şi 920 mp faţă văzută beton aparent. S-au montat 1.800 de armături, s-au executat 200.000 mp de tencuieli, s-au placat cu faianţă 20.000 mp, s-au pardosit cu mozaic 32.000mp şi s-au montat 24.000 mp de geam. S-au folosit aproximativ 400 de km de conductori şi cabluri de diferite secţiuni.
Un spital mare de la care oamenii au aşteptări mari. Era perfect la vremea lui. Dar timpul a trecut şi aşa cum pe corpul unui om apar semne de bătrâneţe, primele riduri încep să se vadă timid, aşa şi pe corpul spitalului trecerea timpului a lăsat urme. La început timide, dar ignorate şi netratate s-au transformat într-o boală cronică pe care nu o mai poţi trata, doar să o menţii sub tratament. În timp ce îşi trata pacienţii, spitalul se îmbolnăvea. Acum, după 45 de ani, inima încă îi mai bate.
Managerul unităţii spitaliceşti, Bogdan Fănuţă, chiar dacă este mai tânăr cu câţiva ani decât unitatea pe care o conduce, vorbeşte cu respect şi mândrie despre spitalul care acum 45 de ani a început să funcţioneze cu 1.000 de paturi, iar acum a ajuns la 1556:
„Face 45 de ani anul ăsta, este structura care a rămas în picioare şi după cutremurul din 1977 şi suntem la ora asta într-o structură care are 45 de ani. Toate secţiile iniţiale există, plus apariţia de secţii noi sau de compartimente care ulterior au venit să completeze dezvoltarea medicinei şi practic ceea ce înseamnă a ţine pasul cu tot ceea ce este nou şi tot ceea ce apare în domeniul medical de specializări, supraspecializări, competenţe şi aşa mai departe.”
„Eu cred că acest spital trebuie, într-un fel, să renască”
Chiar dacă în medicină doctorul trebuie mai mult să facă decât să vorbească, comunicarea este un lucru esenţial şi în acest domeniu, iar managerul Bogdan Fănuţă susţine că la acest capitol este o problemă.
„Sunt mulţi oameni care spun că atunci când s-a construit acest spital era o minune apărută la vremea respectivă. Viziunea mea este ca acest spital să redevină ceea ce a fost, nu numai din punct de vedere al infrastructurii cât şi al personalului medical, al aparaturii şi din punct de vedere al evoluţiei acestuia. Motiv pentru care în ultima perioadă s-au început extrem de multe investiţii făcute în principal de către Consiliul Judeţean, o mică parte dintre ele sunt făcute şi de către Ministerul Sănătăţii.
Trebuie să recunoaştem că există destul de multe deficienţe în cadrul spitalului în ceea ce priveşte comunicarea. Sunt lucruri pe care le cer şi care sper că la un moment dat se pot schimba în comunicare, în această abordare a relaţiei personal medical – pacient, personal medical – aparţinător. Din păcate în ultimii ani s-a schimbat foarte mult percepţia vis-a-vis de personalul medical. Este partea noastră de vină în ceea ce priveşte comunicarea şi aş spune că este primul lucru care trebuie schimbat. Apoi trebuie să avem aşteptări şi din partea pacienţilor şi aparţinătorilor”, spune medicul.
Medicina se bazează pe anumite reguli care trebuie respectate
„Trebuie să înţeleagă că medicina se bazează pe anumite reguli care trebuie respectate. Spun acest lucru şi vorbesc despre ultima noastră investiţie în uşile care încearcă să limiteze accesul către secţii, către terapie intensivă sau secţii unde accesul este interzis. Aceste lucruri trebuie să fie respectate şi de către aparţinători şi să înţeleagă că până la urmă spitalul trebuie să fie respectat, nu neapărat ca şi instituţie ci respect faţă de boala celor la care vin, faţă de pacienţi. Pentru că venim de afară cu toate lucrurile şi limitând un anumit acces scade numărul de infecţii nozocomiale, scad îmbolnăvirile intraspitaliceşti ale aparţinătorilor şi ale bolnavilor,” a mai adăugat managerul.
Suntem oameni, nemulţumirea face parte din firea noastră. Mereu ne dorim să avem ceva nou. Noutatea este o tentaţie. Dar ce presupune noul? Dacă se va naşte un spital ce se va întâmpla cu cel bătrân? Îl lăsăm să moară?
„Un spital regional nou construit este şi în programul operaţional regional 2014-2020, este un lucru bun. Întotdeauna să construieşti ceva nou este mult mai bine decât să încerci să repari ceva ce ai avut. Problema se pune în felul următor, acest spital se construieşte sau nu? Dacă există o voinţă probabil se va construi, nu ştiu, acum există doar câteva fraze amintite în acel program operaţional regional, dar ce facem până atunci? Un spital nu se construieşte peste noapte. Un spital se construieşte în ani de zile. Până atunci ce facem? Stăm cu acest spital şi nu mai investim nimic în el şi continuă să se degradeze, nu mai cupărăm aparatură, nu mai facem absolut nimic? Până atunci avem acest spital care este singurul care deserveşte întreaga zonă, sunt trei milioane jumate de oameni din cinci judeţe şi trebuie să facem ceva în el.
De-a lungul timpului am încercat să facem câteva lucruri şi am început prin încheierea unui contract cu cei de la Penitenciarul de Maximă Securitate din Craiova care au un anume tip de pedeapsă care le permite să poată să vină să lucreze. Pe acest principiu am igienizat patru secţii ale spitalului. De anul trecut Consiliul Judeţean a scos la licitaţie şi la această oră se lucrează pe încă două paliere – etajele şase şi şapte. După discuţiile avute cu CJ se vor mai scoate încă trei etaje la licitaţie şi nodul central.
Reuşim să deservim populaţia din întreaga regiune cu excepţia anumitor patologii şi specialităţi pe care în acest moment nu le avem, dar care au fost luate în considerare şi există proiecte de dezvoltare pe asta. Clinica de chirurgie cardiovasculară care se construieşte în curtea spitalului este o clinică aşteptată de peste 20 şi ceva de ani. Anul viitor va fi dotată şi va fi dată în funcţiune. Pacienţii care la această oră fac infarct miocardic nu vor trebui să mai meargă la Bucureşti sau în alte centre universitare, vor fi deserviţi aici. În rest avem aproape toate specialităţile. Că va trebui să ne mai dezvoltăm pe specialităţi din punct de vedere al aparaturii, al condiţiilor, astea sunt lucruri care se dezvoltă în timp. Singura specialitate care este deficitară nu doar în cadrul spitalului ci şi a regiunii este cardiologia intervenţională şi chirurgia cardiacă”, a spus Bogdan Fănuţă.
Trecerea timpului aduce şi reponsabilităţi noi medicilor care trebuie să ţină pasul cu noutatea, cu evoluţia actului medical. De aceea, există programe de pregătire care se derulează pentru perfecţionare.
„Medicii Spitalului Judeţean au parte de diferite programe de pregătire, chiar acum se derulează un program de pregătire a medicilor în partea de transplant. În ultima vreme s-a dezvoltat foarte mult acest lucru şi atunci nevoia de a dona organe, de transplant este din ce în ce mai mare, motiv pentru care împreună cu Academia Română şi cu Spitalul Clinic Fundeni avem un proiect în care medicii noştri şi asistenţii merg acolo şi pot să-şi facă alte supraspecializări. Avem încheiate contracte cu Universitatea de Medicină şi Farmacie pe partea de specializări, toate specializările sunt organizate de UMF pentru că ei sunt acreditaţi să facă acele cursuri, spitalul este cel care pune la dispoziţie sălile de operaţie pentru cursanţi, iar operaţiile se pot transmite live din săli prin internet în diverse săli din Universitate. Această parte de cercetare, dezvoltare este la început, oarecum timidă, dar sunt lucruri care se întâmplă. Au fost aduşi profesori de peste graniţă care vin să opereze, să facă demonstraţii. Anul acesta a fost un profesor din Belgia, anul trecut din Germania a venit şi a operat în clinica de ORL anume tipuri de operaţii, începem să ne mişcăm şi din acest punct de vedere”, a declarat managerul spitalului.
Orice loc are o poveste, iar povestea Spitalului Nr. 1, aşa cum se numea la vremea la care a fost dat în funcţiune, este dată de oamenii care lucrează acolo. Conf. Univ. Dr. Marian Munteanu este în prezent şeful secţiei de Chirurgie III, iar dacă nu punem la socoteală primii doi ani de început ai spitalului, putem spune că povestea doctorului începe o dată cu spitalul.
„Am călcat prima dată în spital în 1972, la doi ani de la darea în funcţiune. Era un spital nou, bun, funcţional pentru pretenţiile de atunci, ceea ce nu mai corespunde acum, circuitele nu mai corespund. Circuitele bolnavilor, ale mâncării, aparţinătorilor, doctorilor, deşeurilor, deceselor, nu mai corespund. Din punct de vedere funcţional nu mai corespund pentru că sunt amestecate. În spitalele moderne nu se întâlneşte doctorul cu cel cu gunoaie, cum trec pe la mine (n.r. pe secţie). Unde este clinica, unde sunt paturile,nu trece nimeni pe acolo. Fiecare salon are încă două, trei încăperi unde sunt puse medicamentele, lenjeria, deci un spital modern.
Spitalul Nr.1 a fost unul dintre cele mai mari din ţară şi cred că încă a rămas aşa, ăsta şi cu cel de la Constanţa numai că ăla e un pic mai mic. Dar a fost un spital bun, necesar, erau toate specialităţile adunate la un loc nu mai trebuia să plimbi bolnavul de colo – colo. Ce nu avem aici sunt infecţioasele care nici nu pot să fie într-un spital ca ăsta, bolile infecţioase şi pneumologia, alea sunt separate, în rest are toate serviciile. Și acuma sunt toate serviciile, dar nu mai corespund din punct de vedere funcţional la pretenţiile de acum. Ce s-ar întâmpla dacă ar izbucni o infecţie într-una din clinicile de sus, urologie, ginecologie-obstretică, dacă ar izbucni o infecţie ar fi ca o bombă. Mai am trei ani şi ies la pensie, am cam început o dată cu spitalul, sper ca nu şi spitalul să se termine o dată cu mine. Erau seringi care se resterilizau, instrumentele, deşi unele le mai folosim şi acum, erau din oţel polonez, acum este instrumentar de ultimă generaţie, este laparoscopie, toate clinicile de chirurgie operează laparoscop, ginecologie, urologie. Suntem mult în urmă faţă de restul lumii, suntem pentru că ăsta e nivelul la care suntem noi acum, nu l-am depăşit, dar devotamentul medicilor şi cel al personalului îl depăşea pe cel de acum. Noi când eram secundari la prof. Buşu veneam dimineaţa de la ora 6 şi plecam seara sau nu plecam deloc acasă. Nu îndrăznea vreo unul să “mârâie” la prof. Buşu că “mâine plec”. Acum zi ceva unui rezident, a plecat la CFR, a plecat la altă clinică, a plecat la Militar, se supără şi pleacă. Veneam şi munceam de…”, povesteşte dr. Munteanu.
Medicii nu sunt roboţi. Chiar dacă în sala de operaţii se folosesc de aparatură rece, ei au suflet. Sunt sensibili şi puternici în acelaşi timp. Pentru că în spatele halatului alb se ascunde o inimă martoră la suferinţa fiecărui bolnav.
Managerul spitalului, Bogdan Fănuţă, susţine că principala calitate a unui medic este bunătatea.
„Să fie om bun, să fie medic bun, să se comporte, să înţeleagă suferinţa, să accepte tragerea la răspundere a pacientului atât timp cât ea este pertinentă şi este de o anumită competenţă, mult mai îngăduitor, să fie bun.”
Tot acesta spune că „trebuie să ne raportăm la ce suntem noi astăzi. De pomană vom visa spitale ca în occident atât timp cât finanţarea nu va fi ca în occident, degeaba vom visa la personal care să se comporte ca în occident atât timp cât nu vor fi plătiţi ca acolo şi vor trebui să muncească peste program în privat pentru a-şi completa veniturile. De pomană vom vorbi despre înţelegere între anumite categorii sociale în timp ce nu ne vom respecta între noi.”
Medicii nu îşi doresc doar condiţii şi aparatură modernă, ei îşi doresc şi repect. Degradarea unui sistem nu are la bază doar rugina, igrasia şi mizeria. Un sistem se degradează şi atunci când respectul oamenilor dispare.
„Nu se respectă nimic, nimic, nimic. Și ies la pensie cu gustul amar”
Șeful secţiei de la Chirurgie III, Marin Munteanu, înainte de a fi doctor, este om. Un om ce nu poate privi piesa în care îşi joacă rolul zi de zi cu indiferenţă şi nepăsare. De aceea să fie surprins, dar şi dezamăgit, a devenit un lucru firesc.
„Totul m-a impresionat, sunt la vârsta la care nu aş mai putea spune că mă mai impresionează ceva, deşi un mare chirurg spunea „când eram tânăr le era bolnavilor frică de mine, acum sunt bătrân şi îmi e mie frică de ei”, adică responsabilitatea când ai ajuns pe o anumită treaptă este mult mai mare decât în tinereţe când te mai arunci cu capul înainte, dar la bătrâneţe stai şi cântăreşti pentru că realizezi cam ce se poate întâmpla dacă greşeşti. Lăsând la o parte că ai un anume statut şi nu îţi mai poţi permite să greşeşti, să greşeşti flagrant pentru că toţi greşim, dar învăţăm din greşeli şi sunt la vârsta la care chiar dacă greşesc ştiu să corectez, ceea ce este foarte important.”
Cât despre dezamăgire, dr. Munteanu are parte din plin, ca orice medic care îşi respectă meseria şi instituţia în care lucrează. Iar oamenii bolnavi care vin acolo pentru a fi ajutaţi fac abstracţie de faptul că acel loc este creat pentru ei:
„Mă dezamăgeşte lipsa de respect a omului pentru această instituţie. Mă lupt pentru curăţenie. La ora 6:30 sunt în clinică în fiecare zi, infirmierele mele la ora 6:30 spală pe jos, vin oamenii şi nu respectă absolut nimic ”lasă-mă domne că e spital de stat”, dacă se duce la particular după vine şi spune ”băi ce condiţii acolo”. Păi sunt acolo condiţii, dar acolo nu face ce face aici. Aici vine şi îşi aruncă trăiştile. Sunt unele saloane parcă sunt peron. Vin în hainele civile şi se aşează pe patul de spital, pe cearceaf, în patul bolnavului lui. Toată lumea vorbeşte acum de infecţii nosocomiale, dar nu se gândesc că ei vin şi stau cu blugii ăia cu care au stat în autobuz, în maşină, oriunde şi se pun pe patul de spital.
M-am omorât să fac saloanele astea, am pus cât de cât clinica la punct, iar toată lumea care stă în gura reanimării, îi înţeleg că nu vin să stea de drag acolo, dar noaptea vin şi mi-au făcut prăpăd în băile de la saloane. I-am găsit spălând cizme de cauciuc în cadă. Au rupt tot, becuri, întrerupătoare, ştechere, nimeni nu respectă această instituţie care este de stat. Este pentru oameni făcută şi pe urmă ne văietăm că nu merge. Și nici nu o să meargă. Nimeni nu respectă nici cea mai mică regulă. Stau aproape 12 ore în spital, nu se mişcă nimic în clinică fără să văd şi fără să ştiu, dar degeaba. Mi-a zis cineva „dar ce domnule îmi sugeraţi că sunt împuţită?”, asta era în mintea ei. Păi nu eşti împuţită, dar gândeşte-te: una e cearceaful de spital şi uniforma şi pijamaua şi alta e haina cu care vii de afară. Vehiculezi nişte germeni de afară. Germenii comunitari se amestecă cu cei de spital şi ies nişte supergermeni pe care nu îi mai stăpâneşte nimeni. Asta mă dezamăgeşte, lipsa de respect pentru instituţie, nu pentru mine, că pe mine pe stradă poate să mă înjure, să mă scuipe, treaba lui. Dar aici, în loc să facă ceva, „lasa-mă domne în pace că e spital de stat, eu plătesc asigurări, fac ce vreau eu”, cam aşa înţeleg că trebuie să respecte instituţia.
S-au făcut băile, s-a pus linoleum, am pus jaluzele la toate saloanele din nişte bani strânşi de noi prin nişte studii clinice pe care le-am făcut şi le-am pus acolo hârtie pe care scrie „nu trageţi, nu le manevraţi” iar ei trag până rămân cu ele în mână. De când am preluat şefia secţiei, dar şi cel care a fost înainte, profesorul Bugilă, am încercat să o aducem la nişte standarde pentru bolnavi, cât de cât suportabile. Prin sponsorizări de la diverşi oameni şi s-a făcut cap-coadă. Saloane, zugrăveli, băile, linoleum, jaluzele, aer condiţionat aproape în toate saloanele. Igienic secţia este cât de cât pusă la punct, personalul este foarte bun. Dar nu prea mai avem personal, s-au dus îngrijitoarele, infirmierele sunt foarte puţine, câteva au îmbătrânit, ies la pensie. Este deficit de personal şi mediu şi sub mediu. Noi ca medici suntem destui, specialiştii care suntem plus rezidenţii pe care îi avem, ne descurcăm.”
Timpul trece, cu fiecare zi, săptămână, lună şi an lucrat, un doctor, ca orice om, strânge tot mai multe amintiri. Dar cum prima iubire se spune că nu se uită aşa nici prima operaţie nu poate fi uitată. Chiar şi un chirurg cu experienţă, a cărei meserie este definită prin operaţii, şi-o aminteşte pe prima.
„La prima operaţie eram student în anul IV, marea pasiune fiind chirurgia, în anul III şi IV stăteam şi făceam de gardă cu maeştrii de pe vremea aceea: dr. Burdescu, dr. Ionescu. Prima operaţie mi-a dat-o dr. Burdescu, o apendicită acută, una puţin cam durdulie pentru care nu am dormit vreo două nopţi de frică să nu facă supuraţie, să nu… cum te gândeşti la orice, dar care a mers bine. După care am operat, student fiind, şi hernie şi după aceea am făcut internat prin concurs, care era o veche şi foarte bună modalitate de prespecializare şi ca intern am operat mult, apoi rezidenţia trei ani. Îmi aduc aminte primul ulcer perforat pe care l-am operat în urgenţă, eram intern atunci”, îşi aminteşte dr. Munteanu.
Şi cum oamenii definesc locul, la povestea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova contribuie şi Ion Cotojman, asistent şef.
„La 01.08.1982 m-am angajat la Spitalul Nr.1 Craiova, aşa se numea atunci. Aveam 19 ani şi nu-mi doream decât să îngrijesc oamenii. Era visul meu… se realizase! Am întâlnit atunci oameni de o înaltă ţinută profesională şi umană: prof.dr Buşu, prof.dr. Petre Georgescu, prof.dr. Marius Georgescu, dr. Vasile Frujină, dr. Burdescu, as.med. Pană Andrei şi mulţi alţii pe care nu am să-i uit niciodată. Am învăţat meserie de la ei şi să respect meseria. Am învăţat că meseria noastră nu trebuia să se supună atunci şi niciodată dealtfel regimului comunist sub care ne aflam. Țelul şi menirea noastră, a cadrelor medicale, era îngrijirea pacienţilor. Spitalul la acea vreme era slab dotat din punct de vedere al aparaturii şi materialelor sanitare cu rol de investigare şi stabilire de diagnostic. Aveam însă atunci medici foarte buni clinicieni, care stabileau dignosticul doar în baza examinărilor clinice obiective. Aveam atunci seringi din sticlă cu piston metalic pe care le fierbeam pentru sterilizare ca apoi să facem injecţii pacienţilor, mănuşile de cauciuc le spălam, le lăsam la uscat, le treceam apoi prin pudră de talc pentru a le pune în casolete şi le sterilizam astfel de mai multe ori până se rupeau. Toate astea şi multe altele pentru a avea cu ce să operăm! Acum nimic nu se compară şi tot suntem nemulţumiţi! Avem CT, RMN, Angiograf, operăm endoscopic şi laparoscopic modern şi eficient dar suntem nemulţumiţi! De ce? Pentru că acum 35-40 de ani nici nu ne puteam permite să vorbim despre noutăţi în medicină, dar să mai şi cerem cuiva modernizarea sistemului medical în România! Trăiam atunci cu frica cum că oricare dintre cei din jurul nostru putea fi informator aşa că nici nu glumeam în cercuri largi despre sistem sau despre cineva din sistem. Munceam cu ce aveam dar munceam şi ne respectam semenii aşa cum şi ei ne respectau meseria şi pe noi. Acum nu mai există respect. Doar atât am pierdut… respectul omului faţă de om. În rest totul este mult mai bine .”
S-a pierdut respectul şi treptat se vor pierde şi medicii pentru că generaţiile ce vin sunt tot mai puţin interesate să poarte un halat alb în România.
„În spital sunt 650 de rezidenţi în diverşi ani de pregătire. Anul acesta a scos şi spitalul rezidenţiat cu post, mai ales în partea deficitară de resurse umane, la oncologie, oncopediatrie, unde deficitul de personal se face simţit, astfel încât peste trei, patru ani când îşi termină rezidenţiatul să avem un viitor ca aceste specialităţi din cadrul spitalului să nu ajungă la desfiinţare.
În spital există un deficit la radioterapie unde sunt patru medici, la oncologie unde sunt doi medici şi patru rezidenţi în pregătire şi la oncopediatrie”, a declarat managerul spitalului.
Conf. Univ. Dr. Marian Munteanu spune că vor rămâne locuri libere pe specialităţi şi dă ca exemplu chirurgia care „era vârful şi ca să prinzi un post la chirurgie trebuia să fii printre primii, au rămas (n.r. locuri) neluate. Pentru că sunt specialităţi care nu strâng coronarele foarte tare, poţi să îţi faci ceva în privat. Pentru că în chirurgie e greu să îţi faci ceva în privat, dar sunt specialităţi foarte bine plătite în care poţi să lucrezi în privat, în care programul este mai lejer şi atunci normal că lumea fuge de specialităţile astea la altele care nu sunt mereu sub sabia malpraxisului. Pentru că sunt la Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor şi văd ce minuni le pot trece oamenilor prin cap să mai câştige un ban. Permanent există riscul să fii reclamat.”
Acum, în timp ce tinerii medicinişti aleg tot mai mulţi să plece în străinătate, oamenii nu se opresc din a se îmbolnăvi, pentru că boala nu te întreabă nici dacă ai unde să te tratezi nici dacă are cine să te facă bine. Cele mai solicitate secţii ale spitalului sunt cele care deservesc patologia de cancer. Radioterapia, oncologia, apoi foarte solicitat este şi compartimentul de neurologie deoarece este singurul spital care poate să ţină pacienţii cu accident cerebral intubaţi. Secţia de neurochirurgie este singura din regiune care deserveşte toate celelalte spitale, secţia de chirurgie plastică este singura din regiune.
