Motto: ”A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.” – Nichifor Crainic
14 septembrie 2015 – ziua în care agitata lume politică dâmboviţeană a rămas cu mult mai săracă după despărţirea de unul dintre exponenţii ei de bază de după 1990.
A fost o figură marcantă în prim-planul societăţi româneşti cam în toţi cei acei 25 de ani şi 9 luni.
A fost scrib, bufon, trubadur, politician şi finalmente şi-a căpătat titulatura de tribun ( TRIBÚN ~i m. 1) (în Roma antică) Magistrat ales să apere drepturile şi interesele plebei. 2) fig. Persoană dotată cu talent oratoric şi publicistic, care luptă pentru interesele poporului. /<lat. Tribunus ).
Și-a început cariera publicistică sub aripa lui Eugen Barbu, iar atuul pubblicistic i-a fost pamfletul. Și înainte, dar şi după 1989. După momentul decembrie 1989 şi-a acutizat ironia şi satira, a trecut de multe ori pamfletul în grobianism şi şi-a atacat rivalii politici cu ură viscerală.
A blamat naţionalismul extrem, dar n-a făcut decât să creeze un curent aşa-zis naţional care a finalizat prin a-i face şi pe cei mai fanatici susţinători să-şi piardă crezul în demnitatea şi lupta pentru binele şi interesele poporului.
Și-a atins punctul culminant la alegerile prezidenţiale din anul 2000, ”Everestul” carierei politice fiind şi momentul în care a luat-o la vale în mai toate planurile (social, politic, economic etc.).
A fost un erudit, dar din păcate vastele cunoştiinţe literare, istorice şi administrativ-politice şi le-a risipit cu o uşurinţă demnă de o cauză mult mai bună. Și-a creat o imagine de bun român, iubitor de români şi militant al drepturilor şi binelui românilor. A devenit un controversat publicist şi politician din momentul în care şi-a combinat cariera politică cu talentul publicistic. A derapat, în special după 1989, de la cauzele nobile la accesele de naţionalism. Per ansamblu, tot fiind un iubitor al necuvântătoarelor, a rămas în subconştientul popular precum câinele care latră, da' nu muşcă.
Mulţi l-au acuzat că a fost un ”bufon” la curtea ”Ceauşeştilor”, dar în mare parte după '89 a fost ”bufon” naţional care în prima parte a înceţoşatei tranziţii româneşti a prins de minune.
Și-a derulat viaţa profesională cu un tact deosebit dovedind că a stăpânit la perfecţiune sociologia şi a ştiut să manevreze perfect în viaţa socială şi a societăţii, atât sub jugul comunist, dar şi în tranzitoria şi halucinanta noastră democraţie.
Poate că dacă se rezuma la a fi doar analist sociolog şi literat ar fi fost cu mult mai apreciat vis-a-vis de capacităţile sale intelectuale şi oratoriceşti, incontestabile de altfel. Pasiunea pentru cunoaştere şi acumulare de informaţii din toate domeniile vieţii sociale îl prezentau ca pe o adevărată ”bibliotecă” vie.
A fost sarea şi piperul politicii de după 1989 generând apreciere, dezavuare, isterie, ură de rasă, lehamite etc. A greşit când toată cunoaşterea şi informaţia pe care a acumulat-o de-a lungul vieţii a răsfrânt-o cu ură asupra oricărui minuscul adversar: politic, administrativ, literar etc.
Din păcate a devenit sclavul propriei înălţări şi s-a crezut, de multe ori, mai presus de lege, adevăr, bun-simţ şi civilizaţie.
Prefer şi îmi doresc să rămână în conştiinţa colectivă ca acel Corneliu Vadim Tudor care atât de frumos şi emoţionant a pus pe hârtie poate cel mai frumos omagiu adus mamei: ”Mulţumesc, iubită mamă !”.
Pe la noi pe uliţă se zice că despre morţi să vorbeşti numai de bine. Aşa zîc şi io, acu' la final. Să-l păstrăm în amintire ca o figură importantă a României de după 1989 şi să aibă linişte acolo pe tărâmul Domnului. Să-i fie ţărâna uşoară!
Să auzim şi să citim numai de bine.
Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949 – d. 14 septembrie 2015, Bucureşti)
A fost un scriitor, politician şi publicist român, care a deţinut funcţiile de senator şi europarlamentar.
A fondat Partidului România Mare (P.R.M.). Apogeul carierei politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidenţiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.
A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu. Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat, naţionalist şi xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură, atacuri la persoană (în publicaţiile sale) şi în apariţiile sale pe scena publică.
